În 2003, guvernul a hotărât că nu doar persoanele fizice, ci şi firmele trebuie să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune şi radiodifuziune. Decizia este aberantă cel puţin din două motive: în primul rând, în cazul firmelor care funcţionau în apartamente închiriate, la care contractul pentru furnizarea de electricitate era pe numele proprietarului, taxa s-ar fi datorat de două ori (odată de proprietar, şi încă o dată pe sediul social al firmei).
În 2003, guvernul a hotărât că nu doar persoanele fizice, ci şi firmele trebuie să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune şi radiodifuziune.
Decizia este aberantă cel puţin din două motive: în primul rând, în cazul firmelor care funcţionau în apartamente închiriate, la care contractul pentru furnizarea de electricitate era pe numele proprietarului, taxa s-ar fi datorat de două ori (odată de proprietar, şi încă o dată pe sediul social al firmei).
În al doilea rând, este greu de imaginat că un patron şi-ar plăti angajaţii ca să vină la birou să asculte muzică şi să se uite la televizor. Aberaţia este cu atât mai mare cu cât taxa respectivă a fost percepută chiar şi firmelor care nu dispuneau de aparate radio sau TV.
A fost nevoie de 6 ani pentru ca taxa să fie anulată. Decizia nu au luat-o cei care au introdus-o – guvernul -, ci Curtea Constituţională, care a apreciat că un drept din Constituţie – cel la informare, nu poate fi transformat în obligaţie, mai ales că taxa respectivă se aplică şi celor care nu beneficiau de serviciile SRR şi TVR (neavând televizoare). Decizia Curţii a fost luată în aprilie, însă a fost publicată în Monitorul Oficial abia la mijlocul lui octombrie 2009.
DETALII:
Click aici pentru a reveni la articolul „Top 10 aberaţii legislative”.