Leopoldina Bălănuță s-a născut într-un sătuc de poveste Vrancea în 1934, marcând începutul unei vieți dedicate artei și sacrificiului. Provenită dintr-o familie modestă, actrița a fost un simbol al rezilienței și al talentului necondiționat, reușind să strălucească în fața publicului și să lase o amprentă profundă asupra teatrului românesc. A fost o artistă care a interpretat cu o sensibilitate profundă personaje pline de complexitate, aducând o grație și autenticitate rară pe scenă și pe ecran.
Leopoldina Bălănuță, tinerețea și primele întâlniri cu teatrul
Leopoldina Bălănuță a crescut într-o familie modestă, fiind fiica preotului Neculai Bălănuță și a Sandei, o femeie cu o ambiție puternică pentru educația fiicelor sale. Copilăria ei a fost înconjurată de lipsuri, dar și de dragoste necondiționată din partea familiei.
Se spune că arta își naște seva din suferință. Iarna rece a anului 1934 a marcat începutul vieții Leopoldinei Bălănuță într-o notă dramatică, prefigurând destinul artistic strălucit ce avea să urmeze.
„M-am născut la 12.00 noaptea. Era începutul unei ierni cumplite şi m-au declarat pe 10 decembrie. În noaptea aceea, tata se întorcea de la deal cu căruţa cu fân. Nu s-a uitat la mine vreo două săptămâni, mi-a povestit el mai târziu, pentru că voia băiat”, spunea marea actriță.
În vara anului 1935, preotul Bălănuță a primit o promovare și familia s-a mutat în parohia bisericii din Păulești. Când Poldi trebuia să înceapă clasa întâi în 1941, războiul era în plină desfășurare și tatăl său a fost chemat pe front ca confesor militar.
Rămasă singură, Sanda a decis să le ofere fetelor o educație solidă și le-a trimis la Școala de Fete nr. 4 din Focșani, la 60 de kilometri distanță. Viața ei a fost marcată de greutăți și suferințe, culminând cu capturarea tatălui de către sovietici în vara lui 1944.
Chiar și în aceste condiții, Poldi și-a continuat studiile, terminând clasa a IV-a la Liceul de Fete din Focșani în 1948.
Întoarcerea tatălui ei și încheierea războiului nu au adus pacea așteptată, deoarece au început provocările regimului comunist.
„Fără exagerare şi fără patetism, copilăria mea pot spune că a fost un rai. Pe atunci, aşa îmi închipuiam eu că trebuie să fie în Rai, tot ceea ce însemna ţinutul Vrancei. (…) Când a trebuit să merg la şcoală, la Focşani, am suferit cumplit. Chiar şi acum resimt acel dor sfâşietor după locurile natale. (…)
Tata era preot, deci mereu legat de oameni, iar eu, la numai 3 ani, stând în braţele bunicii, rosteam «Crezul» în biserică. Apoi, la superbul teatru din Focşani, am trăit bucuria de a-i vedea jucând, în repetate rânduri, pe doamna Aura Buzescu sau pe actorii George Vraca, Ion Manolescu şi mulţi alţii“, povestea Poldi în iulie 1996.
Anii de formare la IATC
Leopoldina Bălănuţă a avut de înfruntat multiple provocări în încercarea sa de a-și construi o viață ca în basme. Regimul comunist, și istoricul familiei, în special al tatălui său, au încercat să-i eclipseze talentul.
Ea a fost respinsă de trei ori la admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), fiind criticată pentru felul cum se prezenta și pentru lipsa de valoare a lucrurilor din casă. Cu toate acestea, Bălănuţă a rămas neînduplecată, cultivând înțelepciunea de a aștepta.
Intrarea în lumea teatrului profesionist nu a fost ușoară pentru Leopoldina Bălănuță. Deși a obținut note maxime la examenele de admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), dosarul său nu era favorabil în fața comisiei comuniste.
„Ceea ce contează pentru mine, lucru pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere?
Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine, aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire“, spune Leopoldina Bălănuţă în volumul „Actorul în căutarea personajului“.
Cu toate acestea, în 1953, a reușit să pătrundă în lumea teatrului sub îndrumarea Mariettei Sadova și a lui Marcel Anghelescu, formându-se alături de o generație de mari actori ai teatrului românesc, precum Florin Piersic și Cosma Brașoveanu.
Cariera de teatru și film
Leopoldina Bălănuță și-a câștigat rapid renumele în lumea teatrului și filmului prin interpretările sale pline de intensitate și autenticitate.
Rolul său emblematic din „Nunta de piatră” – Fefeleaga, i-a asigurat un loc special în inima publicului românesc, da o puteți regăsi și în „Dincolo de pod” în rolul Negustoresei Mara (1976), și în excepționalul rol Zenobia din „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980).
Ca orice mare actor, Leopoldina Bălănuţă nu s-a limitat la drame și roluri cu încărcătură psihologică puternică. A avut și interpretări comice remarcabile, cum ar fi sceneta TV „Carre de dame” de G.H. Brăescu (1980), unde a interpretat patru personaje distincte: cucoane sclifosite, pasionate de poker, cleptomane și trișoare – unul dintre momentele de referință din istoria divertismentului românesc.
De asemenea, a avut colaborări de succes cu Televiziunea, apărând în piesele „Gaiţele” (1993), „Strigoii” (1992), „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” (1985), „Idolul şi Ion Anapoda” (1991), demonstrându-și versatilitatea și talentul de a interpreta o gamă variată de personaje.
A fost cunoscută pentru rolurile sale de dramă, dar și pentru aparițiile în comedii, demonstrând versatilitatea sa de neegalat.
„Teatrul este singura mea raţiune de a fi. Nu am copii, din nefericire. Părinţii i-am pierdut, nu am pe nimeni decât teatrul. Teatrul este singurul lucru care mă ţine şi care m-a ajutat să trec peste tot ce am trecut. Nu va dispărea niciodată teatrul.
Pentru că omul are nevoie de o oglindă, chiar dacă oglinda nu este flatantă întotdeauna. Omul are nevoie să se vadă pe sine, să-şi vadă ghebele, să-şi vadă petele. Am nevoie de această oglindă să se vadă cu ăle bune şi ăle rele…”, spunea ea.
Colaborările sale cu marii regizori români, precum Lucian Pintilie și Dan Pița, i-au consolidat statutul de actriță de primă mână în teatrul și cinema-ul românesc.
Povestea de iubire cu Mitică Popescu
Teatrul i-a adus Leopoldinei Bălănuţă nu doar succesul, ci și dragostea. Începând cu anii ’70, Mitică Popescu încă juca la Piatra Neamţ când un loc se eliberase la Teatrul Mic din Bucureşti.
Mitică Popescu s-a grăbit să-l ocupe și astfel, a început o colaborare profesională și o poveste de dragoste alături de Poldi.
Împreună, au jucat în roluri memorabile în piese precum „După cădere“ și „Stâlpii societăţii“. Gravă și sensibilă, romantică și totodată serioasă, această pereche artistică avea să rămână împreună toată viaţa, consolidându-și relația atât pe scenă, cât și în viața personală.
„Ne făcea plăcere să ne întâlnim doar noi doi, fără prieteni, şi stăteam ore întregi într-un restaurant până la ora închiderii. Fără declaraţii banale, pompoase, am simţit amândoi că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Am realizat că o iubesc pe Poldi atunci când a trebuit să fie internată timp de o lună şi jumătate la Fundeni, din cauza unei peritonite.
O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare şi stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Şi acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu Demis Roussos. I-am îndeplinit dorinţa şi m-am bucurat de bucuria ei“, povestea Mitică Popescu într-un interviu emoționant.
Leopoldina Bălănuţă și Mitică Popescu s-au căsătorit în 1977, într-o ceremonie oficiată chiar de preotul Bălănuţă, în noaptea de Revelion. Au locuit împreună toată viaţa într-un apartament cochet, la etajul al treilea al unui bloc pe strada Grigore Mora, în zona Televiziunii Române.
Într-un interviu din 2005 pentru „Formula AS“, la șapte ani de la dispariția soției sale, Mitică Popescu mărturisea cu amărăciune că încă locuiește în casa unde au trăit împreună.
„Casa e cum o ştiţi, n-am schimbat absolut nimic. Doar că de când nu mai e soţia mea, nu mai pot intra în dormitorul nostru. Iar verigheta nu mi-o scot din deget pe scenă, chiar dacă joc rolul unui celibatar“, spunea el, evocând dureros memoria Leopoldinei Bălănuţă.
Leopoldina Bălănuţă, un artist complex în arta românească
Leopoldina Bălănuţă a fost, fără îndoială, un actor complet – implicată în teatru, cinematografie, televiziune, dar şi poezie. Ea nu aducea poezia pe scenă, ea îi dădea viață, o agoniza, așa cum spunea Stănescu:
„Bătrâne, eu mă îngrozesc că poezia mea ar putea să rămână încremenită între coperţi. Cred în condiţia originară a poeziei: oralitatea. Cred în poezia spusă“.
Leopoldina avea două mari iubiri: Eminescu şi Nichita Stănescu. Le recita poeziile în toată ţara, pe toate scenele, acasă, pe stradă, oriunde simţea nevoia să se elibereze de emoții. Un flutur care își elibera aripile prin artă.
„O dorinţă tainică mă îndeamnă să rostesc pe scenă poezia pe care o iubesc, dorinţa de a îndemna pe cei ce se află alături de mine în acele clipe fierbinţi să iubească poezia aşa cum o iubesc eu şi să capete convingerea că poezia, ca şi muzica, ne ajută şi ne face să fim mai buni, mai drepţi, mai înţelegători, mai demni, mai puternici, mai frumoşi. (…)
Până la urmă, cultura este singura formă de a supravieţui într-o lume bombardată permanent, agresată de vulgaritate, de scopuri meschine, de învârteli, de aşezări pe cuib cald, înţelegeţi?“, spunea ea.
„Dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ, ar muri de infarct“
Astfel se consuma Poldi – în artă. Într-unul dintre ultimele sale interviuri, îşi amintea spusele marelui Tarkovski: „Dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ, ar muri de infarct“. Ca o previziune parcă, deoarece ea a murit de tristețe…
Viaţa Leopoldinei Bălănuţă a fost marcată de o fragilitate profundă – atât din cauza sănătăţii ei delicate, cât şi a consumului interior.
Într-un interviu din 1994, Leopoldina mărturisea cu tristeţe:
„Sfârşitul carierei mele, pe care dumneavoastră l-aţi numit al unei mari actriţe a teatrului românesc, îl resimt ca pe un cumplit eşec. Vă rog să nu mă întrebaţi de ce. A încerca să formulez un răspuns ar fi prea dureros pentru mine.“
Pe 14 octombrie 1998, într-o zi plăcută de toamnă, cuplul Poldi-Mitică urmărea meciul de fotbal Ungaria-România. Enervaţi de fluierăturile spectatorilor maghiari la imnul României, suferinţa lui Poldi a fost accentuată când, după meci, a cerut ceva de mâncare şi şi-a aprins o ţigară.
La scurt timp, acuză dureri abdominale puternice şi este dusă de urgenţă la spital.
În dimineaţa zilei de 15 octombrie, marea actriţă își deschide larg aripile și pleacă din această lume, după o intervenţie chirurgicală pentru ocluzie intestinală.
Sicriul ei a fost depus scurt pe scena Teatrului Mic, în semn de respect faţă de memoria lui Poldi. În drumul spre cimitir, o ţigancă, care vindea flori, aruncă un braţ de trandafiri peste trupul neînsufleţit. Ultimele flori primite „din public”.
Înainte de a se sigila sicriul, Mitică Popescu a strecurat înăuntru ochelarii şi verigheta actriţei, aşa cum îi ceruse ea. Aşa va rămâne veşnic în amintire Leopoldina, cu mână blândă pe care poartă pecetea căsniciei, mustrându-l pe Mitică că nu se îngrijeşte destul de sănătate.
Dumnezeu s-o odihnească în lumina și iubirea sa!
