Deși schimbarea legislației este cea mai simplă metodă de a acționa și de a crea imagine, devine tot mai clar că lipsa de strategie pe termen mediu și deciziile ad-hoc nu generează bunăstare.
Zilele trecute am cumpărat o pereche de butoni de pe un site chinezesc cu 5 lei, de douăzeci de ori mai ieftin decât i-aș fi luat dintr-un magazin românesc. Un fapt cotidian care arată la scară micro cum se transformă economia datorită globalizării și tehnologiei. Multe state au înțeles din vreme schimbarea și au adoptat inclusiv în administrație provocările economiei moderne, Estonia fiind un exemplu de țară cu viziune din această perspectivă. Micul stat baltic și-a asumat un rol revoluționar în UE, promovând prin consultări ample, deschise (e.g. chestionare standardizate) și eficiente trecerea tehnicilor de impozitare în era digitală.
În ciuda pregătirilor de preluare a președinției UE din 2019, decuplați parcă de ce se întâmplă la nivel european și mondial, în ultimul an, am făcut și noi o revoluție fiscală așa cum putut.
Revoluție reală ar fi însemnat o schimbare de paradigmă. Ca să fi putut vorbi de un astfel de proces, ar fi trebuit să avem o reașezare pe baze complet diferite și care să pornească inclusiv de la premisa digitalizării. Însă noi suntem martorii unor încercări mai mult sau mai puțin duse până la capăt (plata defalcată a TVA, impozitare pe cifra de afaceri, impozitare pe gospodării, transferul contribuțiilor etc). Rezultatul este un pachet de măsuri încropite fără coerență privind direcțiile și obiectivele pe termen lung. Singurul efect vizibil este tulburarea vieții contribuabililor.
În lipsa unei justificări privind nevoia acestor schimbări, cred că trebuie să privim dincolo de modificările punctuale pentru că deciziile fiscale nu pot fi decuplate de politicile bugetare. În ultimii ani, tendința a fost de a crea un sistem de redistribuire similar celui din țările europene dezvoltate, neavând o economie la fel de performantă și, prin urmare, fără resurse la fel de mari.
În paralel, din lipsă de imaginație sau de politici publice mai eficiente, pârghia reducerii cotelor de impunere a fost intens folosită pentru a stimula mediul economic. Problema este că nicio țară nu a reușit să aibă rezultate cu politici fiscale liberale concomitent cu politici bugetare sociale. Ele sunt faze succesive, iar ceea ce a propus guvernul în ultimul an a fost, de fapt, o reorientare care să susțină cheltuielile tot mai generoase. În 2018 este posibil ca presiunea să crească, dar situația depinde de mulți factori, în primul rând de stabilitatea politică.. Principalul risc rămâne contextul extern. Apariția unei noi crize va accelera procesul și ar putea duce la majorări bruște de taxe, așa cum am mai experimentat.
Fereastra de oportunitate din 2017, o economie mondiala încă în plin avânt și cu următoarele alegeri peste doi ani care ar fi permis o așezare mai confortabilă a economiei pe trendul de creștere, pare închisă. Spațiul de manevră s-a micșorat și așa se ajunge la aceleași discuții reluate din nou și din nou de zece ani: cum obținem mai mulți bani la buget doar prin modificări fiscale. În acest timp, subiecte stringente pe plan despre viitorul taxării în parametri internaționali: economie digitală, măsuri anti erodare a bazei de impozitare etc sunt ignorate.
Ponderea relativ constantă a încasărilor din taxe în PIB, indiferent de modificările făcute în ultimul deceniu, arată că soluțiile trebuie căutate și în altă parte, nu doar în Codul fiscal. Deși schimbarea legislației este cea mai simplă metodă de a acționa și de a crea imagine, devine tot mai clar că lipsa de strategie pe termen mediu și deciziile ad-hoc nu generează bunăstare. Actuala creștere economică, deși impresionantă statistic, nu este durabilă pentru că se bazează în principal pe consum alimentat de politicile fiscale. Reversarea tendinței va veni tot din politicile fiscale (creșterea accizelor și alte măsuri inflaționiste care erodează puterea de cumpărare). Oricum am privi, politicile fiscale și bugetare sunt pivotul guvernării, iar schimbările fiscale ori de câte ori apar dificultăți, în special în colectare sau pentru că s-au decis majorări de cheltuieli peste capacitatea bugetului, înseamnă, practic, un pas înainte, doi înapoi. Este tot mai multă nevoie de măsuri cu bătaie lungă și de administrare profesionistă.
Alin Chitu, Director, Deloitte România