„Suntem convinși că Europa are nevoie de o politică energetică comună mai puternică (…) care să garanteze accesul la energie la un preț stabil și rezonabil, care să mențină competitivitatea noastră industrială, care să promoveze dezvoltarea durabilă și tranziția către o societate cu emisii scăzute de carbon, care să mobilizeze investițiile pentru a stimula perspectivele industriale de mâine și care să asigure securitatea aprovizionării pentru toți europenii».

Aceste propoziții ar fi putut fi rostite ca reacție la invazia rusă a Ucrainei și la șocul energetic pe care l-a provocat. Dar ele datează din mai 2010 și sunt preluate dintr-o declarație comună a polonezului Jerzy Buzek, pe atunci președinte al Parlamentului European, și Jacques Delors, fostul președinte al Comisiei Europene. La aproape șaizeci de ani de la lansarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, ideea lor a fost să inițieze o întoarcere la origini, dând sens proiectului european fondator prin energie, conform lemonde.fr

Se pune acum întrebarea de a înțelege de ce, în ciuda unor progrese, bunele intenții de atunci nu s-au concretizat și de ce a fost necesar să așteptăm agresiunea declanșată de Vladimir Putin pentru a realiza amploarea vulnerabilității energetice a UE.

„Războiul rus de agresiune din Ucraina ne arată în mod dramatic cât de strâns se împletesc securitatea /europeană/ și aprovizionarea cu energie. Nu ne mai putem permite să ignorăm acest lucru”, recunoaște Patrick Graichen, secretarul german pentru climă.

Era și timpul. Dacă orbirea a fost una colectivă, Berlinul a jucat un rol central în naivitatea arătată de UE. Nici discursul vehement al lui Putin împotriva unilateralismului occidental din 2007 la conferința de securitate de la München și nici lovitura de stat împotriva Georgiei din 2008 nu au fost suficiente pentru a convinge /cancelariile europene/ că livrările de petrol și gaze din Rusia ar putea constitui o problemă, mai devreme sau mai târziu.

Rolul cheie al Poloniei

Abia în 2009, când a apărut o întrerupere a aprovizionării către Europa de Est, cauzată de o dispută ruso-ucraineană cu privire la veniturile provenind din gaz, am asistat la un avertisment clar pentru UE, în care Polonia a jucat un rol cheie. „Varșovia poate fi criticată pentru alte aspecte ale construcției europene, dar dacă i-am fi ascultat pe polonezi la acea vreme, cu siguranță nu am fi ajuns aici”, subliniază Thomas Pellerin-Carlin, directorul Centrului Energetic de la Institutul Jacques Delors.

Dar Polonia a rămas izolată până când Comisia Europeană, în urma anexării Crimeei de către Rusia în 2014, a decis în sfârșit să grăbească înființarea unei uniuni energetice.

Germania nu a fost niciodată cu adevărat o forță motrice a acestei intenții europene. Berlinul a fost reticent în a crea stocuri comune de gaze și, în timp ce UE a început să investească în terminale pentru gaze naturale lichefiate, Germania s-a mulțumit cu cele ale vecinilor săi. În plus, guvernul Angelei Merkel nu și-a cruțat niciodată eforturile de a promova gazoductul Nord Stream 2, care leagă Rusia de Germania, în ciuda sancțiunilor economice decise de Occident după anexarea Crimeei.

Berlinul a văzut întotdeauna Nord Stream 2 ca o țintă economică majoră. Scopul a fost ca Germania să devină platforma de gaze a Europei și să devină partener privilegiat al Rusiei, pe fundalul ideii că comerțul ar fi cea mai bună modalitate de a ancora fosta Uniunea Sovietică de Occident. Lobby-ul puternic exercitat de o parte a elitelor politice și economice germane, atât de dreapta, cât și de stânga, a făcut restul. Compromisul fostului cancelar, Gerhard Schröder, cu industria rusă de petrol și gaze este doar caricatura tristă a acestui lucru.

UE prinsă în capcană

Dar, în această afacere, germanii nu sunt singurii responsabili. Fără sprijinul Franței, Țărilor de Jos și Austriei, care aveau și ele interese financiare și industriale în Nord Stream 2, acest proiect nu ar fi reușit niciodată. Abia după agresiunea rusă, gazoductul a fost blocat în cele din urmă.

După ce s-au concentrat pe probleme pe termen scurt, trezirea europenilor este dureroasă și soluțiile pentru a scăpa de dependența energetică de Rusia nu sunt evidente. „Pentru a-l opri pe Vladimir Putin, să nu mai cumpărăm gaze de la el”, sugerează pur și simplu fostul președinte francez François Hollande, care, în mandatul său, nu a făcut mare lucru pentru a reduce dependența Franței de Rusia. Dacă ar fi la putere, ar fi gata să-și asume dezastrul inflaționist și recesionist pe care l-ar avea această decizie?

Pentru Germania, care a decis să renunțe la energia nucleară, ecuația promite să fie una insolubilă. Țara este angajată în Energiewende, tranziția energetică, în care joacă un rol esențial: mai mult de jumătate din cantitățile consumate în Germania provin din Rusia.

„Vladimir Putin a distrus această opțiune”, observa cu amărăciune Patrick Graichen, secretar de stat la Ministerul federal pentru Afaceri Economice și Climă. Acum Europa este obligată să relanseze centralele pe cărbune. Emisiile de CO2 vor fi din nou în creștere.

Energiewende are plumb în aripi

Prinsă în capcană, UE nu mai are de ales. Când prețurile la energie au început să crească, încă din septembrie 2021, guvernele pur și simplu au așteptat, pariind că această criză energetică se va calma rapid. „A fost un diagnostic greșit”, spune Thomas Pellerin-Carlin, care spune că prețul energiei va rămâne mult timp ridicat.

Înlocuirea țărilor nefrecventabile cu altele mai puțin frecventabile pentru aprovizionarea Europei cu energie este o soluție pe termen scurt, la fel ca subvențiile pentru combustibilii fosili. UE trebuie să profite de oportunitatea acestei crize pentru a accelera tranziția energetică într-un cadru european mai coerent. Eroarea inițială a fost limitarea la dimensiunea economică a tranziției, lăsând aspectul strategic în mâinile statelor membre. Războiul de la ușa noastră arată că cele două sunt inseparabile.

După doisprezece ani mai târziu, textul semnat de Buzek și Delors este la fel de actual.