Interesant este că cel mai apropiat stat de faliment după Grecia nu este nici Italia, nici Spania, nici Portugalia, ci un stat care a mai intrat o dată în default în 2001.

Conform unui top realizat de Business Insider privind eventualitatea unui faliment suveran, Argentina se află pe locul al doilea după Grecia. Criteriul topului este nivelul costurilor primei de risc. Astfel, Argentina are un cost de asigurare a 10.000 de dolari de datorie suverană este de 1.394,22 de puncte (bps), în creștere cu 51,22% față de începutul anului trecut și cu 125,97% față de perioada similară a anului trecut.

Producţia de petrol a Argentinei a scăzut cu 22% în perioada 2000-2010, deşi cererea internă a crescut cu 40%, potrivit datelor furnizate de Institutul argentinian pentru Petrol şi Gaze, astfel încât guvernul de la Buenos Aires este nevoit să importe anual petrol în valoare de miliarde de dolari.

Se conturează o situaţie în care Argentina se poate găsi într-o stare de izolare. În memoria posibililor investitori încă mai este prezent marele moratoriu din 2001, în care ţara a decretat default în cea mai mare parte a datoriilor sale. Acela era un moment dramatic în istoria argentiniană, în care atât politica, cât şi economia ajunseseră pe fundul prăpastiei – după cum s-a văzut prin rapida succesiune a trei preşedinţi. Atunci a început dinastia Kirchner, cu o doză de îndrăzneală care a surprins lumea, dar care, pentru argetinieni însemna o redobândire a unei părţi a mândriei lor rănite.

De atunci încolo, Argentina s-a menţinut la mal, cu reparaţii doar parţiale către creditorii săi; dar a fost avantajată (ca şi Brazilia) de o perioadă extrem de favorabilă de schimburi comerciale – materii-prime precum soia atingând o apreciere inedită. Mai mulţi ani la rând ţara a ajuns să crească cu rate asiatice.
Ar fi fost momentul să pună bazele viitorului, pentru a relativă revenire la realitate.

Dar imediat a început să funcţioneze un sindrom care vine din vremurile lui Perón – un tip de politică demagogică, al cărei scop aproape unic este perpetuarea la putere. În loc să se îndrepte spre realităţile economice şi politice, kirchnerismul lui Néstor, căruia i-a succedat Cristina, a mizat pe negarea persistentă a evidenţelor. A fost ignorată ameninarea inflaţiei. Guvernul a practicat o politică de subvenţii, care, dacă îi aducea dividende politice, ruina bazele economiei.

Astfel se ajunge la tabloul actual. Considerabil slăbit "vântul din spate" care însufleţea creşterea economică, odată risipite excedentele din balanţa comercială, este clar că modelul kirchnerist nu se susţine pe temeliile pe care era plasat. Dar în loc să facă necesara mea culpa, guvernul doamnei Kirchner dublează miza: îşi face adversari interni şi externi, comportându-se cu o impulsivitate care trece dincolo de evaluările raţionale. Preţul va fi plătit chiar de argentinieni.