Nikol Pașinian, premier al Armeniei, a apelat la Facebook pentru a anunța că a acceptat un armistițiu susținut de Rusia și Turcia care pune capăt războiului de 45 de zile cu Azerbaidjanul.
Armeni indignați s-au revărsat pe străzile Erevanului. Unii au pătruns în clădirea parlamentului; alții l-au bătut până și-a pierdut cunoștința pe președintele parlamentului, Ararat Mirzoian, în fața soției și a copiilor săi. Mulțimea cere demisia lui Pașinian, venit la putere în 2018 printr-o revoluție democratică, transmite nationalinterest.org
Un dezastru pentru Armenia
Furia populară e de înțeles. Acordul e un dezastru pentru Armenia. A pierdut mare parte din sudul Nagorno-Karabahului și mai multe districte de importanță strategică vitală din jurul teritoriului disputat. Refugiaților fugiți din capitala culturală Șușa cel mai probabil nu li se va permite să revină acasă.
Ilham Aliyev, dictatorul autoritar (sic!) al Azerbaidjanului care a purtat războiul cu drone israeliene, mercenari sirieni și avioane turcești F-16, pe lângă forțele speciale proprii, jubilează. În plus, președintele azer a declarat că nu există nici o garanție că guvernul autonom din Nagorno-Karabah va mai continua să existe.
Acordul, negociat aparent de președintele rus Vladimir Putin și președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, nu prevede numai detașarea de trupe rusești și turcești de-a lungul liniilor de control, ci mai și garantează o linie de transport prin teritoriul armean între Azerbaidjan și enclava sa Nahicevan, o clauză care, spune Aliyev, a fost adăugată la insistența sa. [Conform altor relatări din presa rusă și occidentală, Turcia nu va participa cu trupe, ci doar cu observatori, fără legătură directă cu forța de menținere a păcii; de asemenea, textul acordului e semnat de Rusia, Armenia și Azerbaidjan, nu și de Turcia – n.trad.]
Elemente extrem de problematice
Aceste două elemente sunt extrem de problematice și ar trebui contestate de Departamentul de Stat al SUA. A staționa trupe germane în Israel, trupe japoneze în Coreea sau trupe italiene în Libia e echivalent cu a fi surd la vocea istoriei. Să permiți trupe turcești în Armenia sau în districte populate de armeni din Nagorno-Karabah e chiar mai rău, întrucât guvernul turc continuă să nege genocidul armean și fiindcă Erdoğan și numeroși membri ai guvernului său continuă să vorbească în termeni de război religios.
Erdoğan a numit forțele turcești care invadează regiunile kurde din nordul Siriei „armata lui Muhammad”, iar Yeni Akit, un ziar islamist apreciat de Erdoğan, a scris: „Duceți-vă și spuneți-le necredincioșilor: armata lui Muhammad s-a întors”. Pe scurt, pur și simplu nu există nici un motiv pentru ca Turcia să joace vreun rol în conflict. A-i permite să aibă vreun rol ar răsplăti agresiunea turcească, ar susține amăgirile pan-turcice ale lui Erdoğan și l-ar încuraja pe Erdoğan să conteste mai departe frontierele vechi de un secol ale Turciei.
Ofensiva Azerbaidjanului constituie totodată o palmă dată peste fața procesului de la Minsk, care încearcă să negocieze o soluționarea a conflictului din Nagorno-Karabah încă de la scurt timp după prăbușirea URSS. Faptul că, în esență, Rusia a scos din joc SUA prin acordul ei separat evidențiază nebunia de a te baza pe formate multilaterale, dar constituie și o victorie rusească ce nu-i va scăpa din vedere vreunui potențial aliat al SUA din regiune. Faptul că SUA par a fi consimțit la acest acord care consolidează poziția Rusiei și subminează o democrație incipientă subliniază umilirea și confuzia strategică de la Departamentul de Stat.
Adevărata provocare pe care o ridică acordul se adresează Congresului. Nu au trecut decât puțin peste șapte luni de când Subsecretarul de Stat Stephen E. Biegun a suspendat prevederi ale Secțiunii 907 a Legii pentru Susținerea Libertății care interziceau vânzarea de armament către Azerbaidjan, motivând că acele arme „nu vor submina sau obstrucționa actualele eforturi de negociere a unei soluții pașnice între Armenia și Azerbaidjan și nici nu vor fi utilizate în scopuri ofensive împotriva Armeniei”. Ceea ce înseamnă că fie Biegun a mințit, fie, mai probabil, ambasada americană din Baku era adormită în post și nu avea nici cea mai vagă idee despre planurile lui Aliyev. Dar acest eșec al serviciilor de informații ar trebui totuși să aibă consecințe: anularea imediată a suspendării și re-impunerea de sancțiuni Azerbaidjanului.
Pe termen scurt, Azerbaidjanul poate sărbători și Armenia își va linge rănile. Dar nimeni de la Washington nu ar trebui să confunde liniștea cu pacea. Demonstrând că participarea sa la procesul de la Minsk a fost cu rea credință și dedându-se efectiv la o nouă rundă de epurare etnică, Azerbaidjanul pregătește terenul pentru un nou capitol al conflictului. Poate că nu va veni peste o lună și nici măcar în următorul deceniu, dar e probabil ca atât Azerbaidjanul cât și Turcia să sufere de un vid de putere politică atunci când Erdoğan și Aliyev vor muri. Concomitent, eforturile lor de a umili Armenia pur și simplu vor susține acolo guverne mai populiste, care vor pândi o ocazie de răzbunare. Acesta nu e sfârșitul conflictului din Nagorno-Karabakh; e doar începutul unui nou capitol.