În textul de mai jos, voi încerca să pun în lumină modul cum Moscova își atinge deseori obiectivele profitând de buna credință a celorlalți, dezinteresul sau interesul, comoditatea și uneori chiar lașitatea lor, scrie George Miloșan pentru EVZ

Diplomația lui Putin are rădăcini vechi. Încă de la Cantemir…

În general, bunele intenții nu fac parte din arsenalul diplomatic al marilor puteri, dar când vorbim de rele intenții, bine disimulate sub haina unei false generozități, Rusia le întrece pe toate. În istoria sa de putere regională sau mondială, Rusia – țaristă, sovietică, putiniană – nu s-a așezat la masa de negociere cu gânduri curate. A jucat mereu cu cărți măsluite, iar atunci când intențiile reale și uneltele îi erau descoperite folosea alte mijloace, între care forța sau amenințarea cu forța erau pe primul plan. Într-o forma sau alta, o face și acum cu oarecare succes. Noi românii știm prea bine câtă ,,pace’’ și cât chin au venit dinspre Moscova de la 1700 încoace și cât ne-a costat încrederea în bunele intenții politice, diplomatice și militare  ale Rusiei.

În permanență diplomația rusă a încercat să demonstreze disponibilitatea Kremlinului în a rezolva în mod pacific, cu bun simț politic și diplomatic, orice controversă în care Moscova sau Sankt Petersburgul erau angajate, de cele mai multe ori din vina lor. În realitate, primul obiectiv al Rusiei – dar nu cel mai important – era și este câștigul de timp, astfel încât șă-și desfășoare mijloacele colaterale, de forță, pentru atingerea obiectivului principal. Vorbim aici de obținerea unor noi teritorii, influență sigură, continuă și perenă în zone limitrofe sau de peste mări, protecția frontierelor, eliminarea pericolului generat de viitoare amenințări. Totul pe termen lung.

Georgia, laborator pentru ,,operațiunea specială’’ din Ucraina

Evoluția situației de la Tbilisi în ultimele săptămâni arată în mod clar că obiectivele Moscovei în Georgia au fost atinse. Noul guvern al acestei țări s-a îndepărtat de calea euroatlantică. Dacă dăm puțin filmul înapoi și il privim cu o ochii minții de acum, vedem că războiul din Georgia, din 2008, l-a anunțat pe cel din Ucraina, dar la o scară redusă. Același pretext, aceleași mijloace, aceeași propagandă destinată Occidentului.

O minoritate compactă dintr-un teritoriu de frontieră al statului – ,,victimă’’ a persecuțiilor guvernului central – decide, cu de la sine voie și de la Moscova, să se separe de acesta. Reacția autorităților de la Tbilisi este repede  anihilată de intervenția Rusiei. Georgia este invadată de armata marelui vecin care sare în ajutorul secesionistilor, în rândul cărora trăiesc și etnici ruși. Desigur, protecția lor trebuie asigurată de patria-mamă. În Occident, unii au înțeles cum stau lucrurile, alții nu. Cei mai mulți s-au făcut că nu înțeleg. Propaganda și diplomația Moscovei au funcționat perfect. Armata nu a fost la înălțime, dar Putin a înțeles unde trebuie să mai lucreze. ,,Laboratorul’’ și-a făcut treaba și în plan militar.

Occidentul închide un ochi, îi dă nas lui Ivan care se urcă pe divan

La mai puțin de un an de la invazie, președintele Obama lansa o ofensivă diplomatică de resetare a relațiilor cu Moscova. Acțiunea sa nu a făcut decât să deschidă larg porțile Rusiei în Orientul Mijlociu, în Ucraina – și într-o variantă soft – în Africa. Pentru că se putea. Consecințele sunt sub ochii noștri. Unele se întrezăresc doar.

După războiul din 2008, Rusia s-a erijat într-un gen de pacificator în Abhazia și Oseția de Sud – regiunile secesioniste. În realitate, prezența sa militară era mai mult o amenințare pentru Tbilisi decât o garanție a stabilității în zonă. În plus, unitățile armatei Moscovei sprijină pe față autoritățile locale filoruse. Utilizând o adevărată ,,coloană a cincea’’ formată din rușii și filorușii georgieni, electoratul autohton a fost adus pe calea cea bună iar în urmă cu două luni a votat pentru un guvern promoscovit, care acum a suspendat relația cu Uniunea Europeană.  Quod erat demonstrandum.

Siria și proiecția de putere a Rusiei în Mediterana

În Siria, Putin a avut prilejul să testeze eficiența strategiei sale politico-diplomatice – inclusiv pe segmentul militar – și a propagandei orientată spre Occident. Aceasta din urmă avea un purtător material incontestabil: combaterea islamismului radical, rațiune propagandistică verificată deja în Cecenia. Mai mult, Moscova s-a prezentat drept mediator în conflict deschizând ,,procesul Astana’’ din 2017, alături de Turcia și Iran.

În mare parte a avut succes, pe fondul disensiunilor dintre aliații săi și ajutorului dat kurzilor din nord – adversari ai Ankarei – de către Occident.  În realitate, Kremlinul dorea stabilirea unui raport solid și de durată cu Iranul – pentru ,,zile negre’’ – menținerea unui anumit control asupra Turciei și în primul rând, susținerea militară a lui Bashar al-Assad. Menținerea la putere a acestui dictator era o garanție pentru baza sa militară de la Tartous și extinderea proiecției de putere în Mediterana Orientală.

Efortul de război în Ucraina slăbește poziția Moscovei în Orientul Mijlociu

Numai că atunci când ești prea departe și mijloacele se împuținează, nu mai poți ține pasul cu evenimentele. Octombrie 2023: genocidul comis de Hamas în Israel și reacția rapidă a IDF. Un an mai târziu vine rândul teroriștilor Hezbollah din Liban. Forța Iranului în Siria – în mare măsură bazată pe milițiile Hezbollah – se reduce substanțial iar rebelii sirieni recuceresc orașele pierdute anterior, inclusiv Damascul.

Rusia este prea ocupată în Ucraina – la nivel de resurse umane și materiale – și nu poate asigura un sprijin compensatoriu pentru al-Assad. Părăsit de armată, acesta abandonează puterea. Insurgenții, grupați în jurul unei formațiuni extremist-teroriste, intră în capitală și se instalează la putere. Scenariul seamănă mult cu cel din Afganistan de acum trei ani sau unul mai vechi, din 1989: retragerea URSS-ului. Dar despre aceste evenimente și urmările lor în plan geopolitic vom vorbi altădată.

Acum știm că Moscova a rămas fără al-Assad. Va trebui să plece din baza militară de la Tartous – concesionată sovieticilor încă din anii ‘70 de tatăl lui al-Assad – iar influența în  Mediterana va fi la un minim istoric. Pentru Kremlin, Siria intră la capitolul ,,pierderi majore’’. Este cea mai mare înfrângere a Rusiei de la disoluția URSS. Se poate și așa.

Războiul din Ucraina n-a apărut din senin

Seria de evenimente din Ucraina din ultimii 10 ani, determinată în bună parte de tergiversările din jurul acordurilor de la Minsk, a avut două cauze principale. În primul rând efectul perturbator asupra negocierilor introdus constant de Moscova și în mod paradoxal, acceptat și uneori accentuat de Kiev. Moscova tergiversa în stilul său caractersitic acuzând Kievul de nerespectarea unor termene și prevederi ale acordurilor care, după cum se știe, se refereau la secesiunea celor două regiuni din estul Ucrainei, Donbas și Donețk. Simetric, ucrainenii îi acuzau pe ruși în același mod, cu argumente ,,în oglindă’’.

În 2017, am scris mai multe analize pe această temă și trebuia să mă documentez cu ajutorul unor diplomați occidentali pentru a înțelege ce se întâmplă, de fapt, în cadrul negocierilor. Și în rândul acestora opiniile nu coincideau – aici vorbim de a doua cauză care a condus la evenimentele pomenite mai sus – întrucât în ,,blocul’’ apusean se creaseră fisuri a căror expresie politico-diplomatică era lipsa unei poziții ferme față de acțiunile Rusiei. Diplomația gazului metan își spunea cuvântul. În defininitiv, Moscova era un agresor, dar cei mai mulți se fereau să o numească așa. Abia după februarie 2022 pozițiile s-au suprapus, dar nici atunci complet.

O scurtă concluzie

Moscova susține că în martie 2022 ar fi fost dispusă să trateze și acuză Ucraina și Occidentul că au zădărnicit orice încercare de negociere. Narativul său este mai complex, dar în esență este axat pe această teorie. În realitate, nu a avut vreodată intenția să negocieze în mod sincer. De la început a avansat solicitări inacceptabile știind că Kievul le va respinge, lucru care s-a întâmplat. Și aici, unul dintre obiective era câștigul de timp iar presiunea militară din teren ar fi indus Occidentului ideea să admită – sau să solicite Kievului – concesii teritoriale.

Varianta unor posibile negocieri, pe care ,,Ucraina le respinge’’ a fost doar un instrument propagandistic cu rolul să arate lumii întregi că vina pentru neînceperea unui ipotetic dialog aparține exclusiv Kievului. Ca și în cazul Georgiei, analizând situația de acum prin prisma ,,proiectelor de pace’’ lansate de unii actori internaționali, observăm că Moscova se apropie de obiectivul său principal. Strategia diplomației moscovite – ,,vorbim, așteptăm și … tergiversăm, în timp ce acționăm în teren’’ – își arată roadele.