Încercăm să nu intrăm în disputele politice legate de cine şi ce trebuia să pregătească, dar nici nu pot să nu fiu de acord totuşi, că poate analizele şi discuţiile publice cu cei interesaţi, mai ales fermierii, trebuiau să fi început până la acest moment. Iar cel mai important aspect şi care nu s-a făcut niciodată la ultimele două implementări de politici agricole comunitare, adică ultimii 14 ani, era şi este explicarea pe înţelesul fermierilor, aceştia fiind direct interesaţi, prin realizarea unor programe largi de comunicare, dar făcute profesionist şi cu profesionişti şi nu doar pentru a cheltui nişte bani, pe criterii poate mai mult sau puţin discutabile ca şi performanţă.

Bineînţeles că în spiritul nostru dâmboviţean, cu puternice influenţe bizantine şi slefuite la nivel de artă de impactul de la Înalta Poartă a perioadei otomane, face ca mereu la noi să fie important să compromitem orice ideie a adversarului politic, decât să o îmbunătaţim, motivul permanent fiind că ,,nimic nu este bun şi totul trebuie schimbat’’. Dar totuşi nu pot să contrazic ideia că de 30 de ani, agricultura ca şi sector economic este mai mult peticită, decât organizată pe baze trainice, iar performanţele obţinute sunt mai mult rodul muncii şi riscului fermierilor, decât a strategiilor mai mult inexistente ale factorilor politici în frunte cu Ministerul Agriculturii.

Lucrurile nu sunt chiar simple, dar poate nici foarte complicate, dacă încercăm să vedem realităţile, indiferent de culoarea politică a celui care le expune.

 

In acest material mi-am propus să analizez simplu şi pe înţelesul tuturor (sper), o problemă care începe să fie vehiculată în spaţiul public, anume mărimea exploataţilor agricole, asta în lumina viitoarelor direcţii de finanţare în cadrul viitorului PAC, cu aplicabilitatea naţională prin viitorul Progarm Naţional Strategic.

Pentru asta am ales să folosesc materiale simple şi la îndemâna oricui doreşte să facă astfel de analize, anume date publicate de Eurostat şi preluate de INSEE Franţa şi care prezintă situaţia din CE la nivelul anului 2016, dar şi evoluţia până în acest moment a păstrat aceeaşi dinamică şi vom face menţiunile de rigoare. Astfel în primul tabel se observă că la nivel comunitar ponderea exploataţiilor agricole mai mici de 5 ha este de 65%, dar ponderea suprafeţei lucrată de acestea din total este de doar 6,1%. În opoziţie avem exploataţiile mai mari de 100 ha, care reprezintă 3,3% din numărul total al exploataţiilor şi lucrează mai mult de 52% din suprafaţa Uniunii Europene.

Poate ar trebui să facem câteva precizări, pentru a fi pe înţelesul tuturor aceste cifre, adică la nivelul anului 2016, suprafaţa totală agricolă comunitară era de 173 milioane de ha, suprafaţă care nu a suferit mari variaţii, cu excepţia suprafeţelor tărilor noi admise. Mai mult la acel moment numărul total al exploataţiilor agricole în CE era de 10,5 milioane, dar şi aici se impune menţiunea că sunt exploataţii agricole, nu exploataţii comerciale, ceea ce din păcate este un mod impropriu de analiză la nivel comunitar şi induce multe probleme de înţelegere şi organizare structurală.  

Dacă analizăm ponderea numărului exploataţiilor din România din total număr exploataţii la nivel de UE, noi deţinem 35%, adică circa 3,4-3,6 milioane, urmat cu circa 1,4-1,5 milioane de exploataţii în Polonia, diferenţa fiind uriaşă doar în acest caz şi nici nu ne mai gândim să ne comparăm cu o ţară precum Franţa, unde numărul total al exploataţiilor agricole este de circa 450.000, dar la o suprafaţă agricolă totală (include păşuni, vii, livezi, teren arabil, etc) de 29 milioane ha, dublă comparabil cu România unde aceasta este de doar 13,9 milioane ha.

Asta arată un grad de fărămiţare fantastic şi fiind şi unul din factorii principali care influenţează productivitatea, în condiţiile în care România cu suprafaţa sa de 13,9 milioane ha realizează circa 3,3% din producţia agricolă totală comunitară, comparativ cu Polonia care are 14,4 milioane de ha (cu circa 0,5 milioane ha mai mult) dar produce circa 6,4% din producţia comunitară, adică are o productivitate mai mare cu peste 100% faţă de agricultura românească. 

Dacă dorim să ne comparăm cu Franţa, aceasta cu o suprafaţă dublă faţă de România, are o pondere a producţiei de circa 17%, adică de 5 ori mai mare decât noi sau asta însemnând raportând la hectar că francezii au o productivitate mai mare cu circa 200-220% decât productivitatea românească. Iar dacă ne uităm la productivitatea unor ţări precum Olanda sau Danemarca, este de-a dreptul dezarmantă orice comparaţie, în condiţiile în care productivitatea acestora pe hectar faţă de noi este mai mare cu peste 300%, ceea ce ne scuteşte de orice comentarii.

Ce putem face pentru a creşte performanţa agriculturii romăneşti ? Sunt multe soluţii şi multe dintre ele simple, chiar dacă eficacitatea acestora se va vedea pe un orizont de 6-10 ani, dar este posibil, doar dacă nu vrem mereu să inventăm roata. Strategii se pot face multe şi cu rezultate foarte bune, dar din păcate şi chiar cu riscul de a mă repeta şi a plictisi, orice strategie care se va face pleacă de la stabilitatea terenului şi de la determinarea de a impune reguli în domeniul agricol. Este foarte adevărat că aceste reguli în prima fază nu sunt foarte populare, dar sunt necesare, iar momentul de aplicabilitate este la un început, iar noua politică agricolă comună care stă să înceapă poate fi o astfel de oportunitate.

Ştiu că există o dorinţă de promovabilitate a unor concepte de exploataţii tradiţionale care sunt specifice în România, dar trebuiesc adaptate la posibilităţile momentului şi fără a ne duce în situaţia în care şă ne coste mai mult decât produc.

Pot înţelege, cu toate că nu sunt de acord, că populismul joacă încă un rol important în rezultatul unor alegeri, dar pe termen mediu şi lung problemele se cronicizează iar buba se va sparge cu repercusiuni grave asupra întregii societăţi. Noi trebuie să învăţăm repede şi să aplicăm şi mai repede aceste lucruri în agricultura noastră, dacă vrem să avem vreo şansă de a recupera decalajul existent.

La nivelul UE, ponderea exploataţiilor mici (sub 5 ha) a scăzut în perioada 2005-2016 cu peste 40% din total, iar în unele ţări precum Polonia, reducerea realizată dar şi asumată politic a fost dramatică, adică scăderea a fost de peste 50% din ponderea acestor exploataţii foarte mici, asta însemnând o reducere a numărului de exploataţii cu peste 1,2 milioane, ceea ce din punct de vedere politic nu a fost uşor, în condiţiile în care în această ţară fermierii au şi un partid al lor cu reprezentare parlamentară şi care a fost şi cooptat la guvernare. Să nu uităm că 1,2 milioane de exploataţii agricole reduse înseamnă circa 2-2,4 milioane de voturi ceea ce poate fi imens, fără a pune şi impactul colateral, reprezentat de prieteni, rude, cunoscuţi. 

Dar în acelaşi timp productivitatea în Polonia a crescut cu este 60%, ceea ce a dus la creşterea performanţelor globale ale acestui sector, iar societatea a acceptat aceste măsuri care au fost pe larg prezentate şi dezbătute şi foarte important, au fost înţelese ca şi necesitate.

O altă observaţie importantă la nivelul UE, este că singura categorie de exploataţii agricole care a crescut ca număr este cea mai mare de 100 ha. Oare de ce ? Simplu, fiindcă piaţa arată că acolo se poate atinge un prag de echilibru, iar guvernele unor ţări fac eforturi foarte mari financiar, legislativ şi administrativ de a dezvolta suprafeţele fermelor la praguri mai mult decât economice, ajungându-sa la suprafeţe medii de circa 70-80 ha cu tendinţă de creştere accelerată în ţări ca Franţa sau Germania şi depăşind 130 ha în cazul Angliei şi a Cehiei.

Ce vrem noi să facem ? Păi simplu, deocamdată încă la nivel general ne dăm cu părerea, iar asta din păcate de la nivel politic, până la nivelul cercetării sau a organizaţiilor profesionale, dar fără a se pune pe masă o gândire asumată pentru o perioadă de 10 ani, sau poate nu este vizibilă tuturor, ceea ce şi asta este o greşeală.

Studiile atâtea cîte sunt, ori nu sunt cunoscute, ori nu sunt asumate de clasa politică sau organizaţiile profesionale, iar din păcate interesele acestor doi actori, sunt total divergente în astfel de cazuri, dar din păcate din orgolii, din interese sau din incapacitate de a înţelege direcţiile spre care merge Europa, dar în nici unul din cazuri nu primează interesul strategic al agriculturii româneşti.

Dar oare ce se poate face ? Personal cred şi mi-aş dori să văd o echipă politică care să îşi asume transparent  modernizarea agriculturii, aşa cum a făcut Franţa în 2010 prin legea cu acelaşi titlu, dar lucruri asemănătoare sau petrecut şi în Belgia, Spania sau Germania. Asta nu înseamnă că restul ţărilor nu îşi adaptează permanent legislaţia şi strategiile la noile provocări ale pieţii, ba din contră, iar rezultatele se văd, dar şi concurenţa se ascute şi din păcate noi doar la nivel declarativ ne ridicăm la mizele europene actuale, fiindcă din punct de vedere politic şi economic nu contăm, iar modul cum suntem trataţi demonstrează acest lucru, asta dacă vedem un pic în spatele declaraţiilor politice care mai de care mai sforăitoare.

Îmi aduc aminte doar de un exemplu recent, unde guvernul Germaniei a pus în aplicare în plină pandemie o operaţiune de recrutare de muncitori agricoli pentru SPARANGHEL. Dar dacă aveau nevoie pentru zootehnie de exemplu ? Asta înseamnă implicare şi ajutor pentru un sector economic. Noi nu suntem în stare să contabilizăm anual suprafeţele şi producţiile agricole şi să furnizăm rapoarte cu date statistice certe, în condiţiile în care ele există la APIA, dar noi mergem pe estimări făcute de INS. În acest caz ce analize să facem şi cine, dacă nu avem acces măcar la date.

Dar ce ar trebui concret să facem, sau mai bine zis ce cred că ar trebui să facem ? În primul rând să lăsăm populismul la o parte şi să spunem clar că îi ajutăm pe toţi cei care doresc să facă agricultură, dar SUSTENABILĂ ŞI ECONOMICĂ, adică cu respectarea unor condiţii şi direcţii. Dar în celaşi timp putem spune foarte clar că mulţi din cei care reprezintă cele mai mici exploataţii trebuie să facă reconversie, diversificare, asociere sau ieşire din sistem, iar decizia îi aparţine fiecăruia, dar timpul este limitat.

Dacă de exemplu cineva lucrează un hectar de teren agricol şi face culturi legumicole în spaţii protejate este o exploataţie economică cu perspective de dezvoltare, dar dacă doreşte să producă grâu sau porumb, acest hectar indiferent de performanţe nu îi poate aduce suficient venit să trăiască el şi familia.

Astfel pornind de la acest exemplu simplu se impune ori să îl ajut pe acest om să facă o reconversie spre alte domenii cum ar fi legumicultură, floricultură ori să îl stimulez să iasă din sistem, fiindcă nu poate fi susţinut ca să fie sustenabil.

Acest principiu trebuie stabilit şi asumat şi apoi aplicat în mod unitar. Pot fi şi alte situaţii în care de exemplu ajutăm 4 proprietari de teren care au împreună 25-30 ha să facă o asociaţie şi să exploateze în comun acest teren, iar statul să îi indice prin direcţiile de dezvoltare asumate, că poate lângă această suprafaţă să dezvolte poate o creştere de găini pentru ouă în spaţiu liber, sau vaci de carne/lapte, sau poate să facă şi ceva legumicultură, sau să facă o livadă, tocmai ca valoarea adăugată a acestei exploataţii să crescă. În acest caz statul poate gândi ce fel de sprijin să acorde pentru consolidarea acestor tipuri de exploataţii, dar nu cum s-a făcut până acum prin cultivarea de dovleci sau pepeni lăsaţi pe câmp şi care nu trebuiau valorificaţi nicicum. Păi cum verificăm stabilitatea financiară şi ce performanţe a atins exploataţia după implementarea unui ajutor ?

O mică succesiune de măsuri economice care pot fi aplicate, poate arăta la nivel de enunţ astfel : 

  1. legea arendei cu durată de minim 10 ani ;
  2. modificarea limitelor de eligibilitate pentru subventiile pe suprafata la APIA de la minim 25-30 ha la culturile cerealiere, dar în aceste suprafeţe să fie admise şi formele asociative ; 
  3. diversificarea surselor de apă şi a modalităţilor de irigare, inclusiv prin folosirea energiilor regenerabile. În plus se pot gândi forme mixte de acumulare de apă din surse subterane sau cursuri secundare în zone tampon artificiale (lacuri artificiale) dublate de producţie de peşte, scoici, crustacee;
  4. stimularea în continuare de realizare de ferme de spaţii protejate (solarii şi sere)  pentru legumicultură şi floricultură;
  5. stimularea realizării fermelor mici de plante aromatice şi medicinale, dublate de campanii de creştere a consumului de către populaţie şi plus export. Aici se adaugă şi producerea de seminţe certificate specializate sau producerea de uleiuri volatile, poate dublate de mici procesări locale ;
  6. stimularea dezvoltări fermelor ecologice în zonele montane cu zootehnie, zone legumicole sau zone colinare cu producţii mixte, astfel permiţănd creşterea ajutoarelor pentru ,,mâncare sănătoasă’’ şi poate aduce sustenabilitate acestor ferme. Astfel se pot proteja marile zone cerealiere unde impunerea acestor forme de agricultură ecologică poate duce la reducerea performanţelor economice generale ; 
  7. acordarea de ajutoare de stat pentru investiţii majore în procesarea de produse care pot genera cerere primară, cum ar fi fabrici de conserve pentru toate bazinele legumicole şi care să genereze cerere pentru acoperire piaţa internă şi export ;
  8. acordarea de ajutoare de stat pentru investiţii în fabrici de sucuri şi compoturi pentru bazinele pomicole unde multe cantităţi sunt depreciate din lipsa comenzilor de procesare, 
  9. organizarea de pieţe agroalimentare de week-end pentru producătorii agricoli şi interzicerea funcţionării supermarketurilor duminica;
  10. acordarea de permise de munca pentru perioade sezoniere (vii, livezi, legumicultură) sau permanente (zootehnie, cultură cerealieră, etc) pentru anumite ţări din afara CE.

 

Propuneri şi soluţii mai pot fi multe, dar cine şi le asumă politic? Acest aspect este mai greu de realizat, fiindcă discutăm poate de peste un million de voturi care dacă nu se explică bine şi nu lăsăm populismul deoparte cu toţii, nu se va putea face nimic, fiindcă nimeni nu va risca. Plus că pentru a implementa astfel de măsuri trebuie să ai şi specialişti cu viziune şi pregătire şi care să fie şi doritori de muncă şi studiu, dar pregătire nu dată doar de spoiala unor discuţii de salon, cum din păcate avem din belsug. 

Aceste decizii politice trebuiesc fundamentate pe analize ştiinţifice asumate de către specialişti şi promovate şi susţinute la rândul lor de către organizaţiile profesionale care vor trebui să lămurească masele de necesitatea acestor decizii. Dar chiar credem că la noi este posibil aşa ceva ? Sper să mă înşel şi să fie posibil.

Iar dacă nimeni nu va face nimic, atunci înseamnă că a învins populismul, iar profesionalismul parafrazând pe cineva, va fi tratat ca o bijuterie de familie, adică se va purta doar la ocazii, adică din ce în ce mai rar.