Fostul președinte al României, Ion Iliescu, a făcut noi dezvăluiri despre Nicolae Ceaușescu (liderul statului din perioada regimului comunist) abia acum, după 35 de ani de la Revoluție. De ce a amânat atât de mult timp?
Ion Iliescu face noi dezvăluiri despre Revoluția din 1989
Invitat în cadrul podcastului „Avangarda”, Ion Iliescu a făcut noi dezvăluiri despre familia Ceaușescu și despre ce s-a întâmplat în Piața Revoluției cu 35 de ani în urmă.
„Dacă am reduce epoca Ceaușescu la un singur loc, definitoriu, care ar fi acela?”, l-a întrebat gazda podcastului.
Scena balconului din Piața Revoluției reprezintă punctul culminant al „filmului de groază” ceaușist. Pentru Nicolae Ceaușescu, acea epocă a însemnat o trecere de la extazul discursului de după invazia sovietică de la Praga, la agonia fugii sale rușinoase. Ultimul zbor al lui a simbolizat, pentru Ion Iliescu, o cădere liberă. Timp de decenii, Piața Revoluției a fost simbolul puterii lui Nicolae Ceaușescu, locul în care se adunau masele muncitorești. Discursul lui din 21 august 1968 a fost apogeul său.
Mulți scriitori au aderat la partidul politic atunci, fiind seduși de așa-zisa independență față de Uniunea Sovietică, fiind chiar gata să apere țara cu arma în mână. Cu toate acestea, această mișcare a fost o capcană, o viclenie din partea lui Nicolae Ceaușescu. Recursul acestuia la simboluri și valori naționale i-a întărit puterea, dictatura s-a acutizat, iar cultul personalității s-a accentuat.
Istoria are propriile ei viclenii, iar momentul condamnării invaziei sovietice de la Praga a fost unul dintre acestea, caracterizat de spontaneitatea lui Nicolae Ceaușescu și aderența sinceră a mulțimii.
Cu toate acestea, 21 de ani mai târziu, adunarea populară din același loc s-a transformat într-o mișcare de protest. Pentru Nicolae Ceaușescu, a fost un șoc să vadă că societatea civilă devenise un corp diferit de cel al dictatorului. Acesta chemase din nou masele, clasa muncitoare, să condamne revoluția de la Timișoara, crezând încă în puterea sa și în fascinația mulțimii. Totuși, oamenii nu mai erau aceiași, sau se schimbaseră după două decenii de dictatură personală.
În acele momente, chiar și promisiunea unei sume suplimentare la salariu nu a mai contat
În acele momente, chiar și promisiunea unei sume suplimentare la salariu nu a mai contat. Simbolurile sunt întotdeauna mai puternice decât bunurile materiale. Libertatea este cel mai puternic simbol. Astfel, sediul puterii, Comitetul Central al PCR, s-a prăbușit brusc, iar Piața Palatului a devenit Piața Revoluției.
Acest loc o expresie dialectică: locul unde s-a dezvoltat puterea în cele mai întunecate forme, dar și locul unde s-au produs contradicția și refuzul ceaușismului și comunismului, ducând la nașterea unei noi lumi care cerea libertate pentru România. Acest loc a devenit un simbol pe atlasul politic al României. Ar trebui urmat de un elan emancipator din partea clasei intelectuale, mediului universitar și academic, care ar trebui să joace un rol mai responsabil în dinamica socială a țării.
Declarația integrală
„Scena balconului din Piața Revoluției e climaxul filmului de groază ceaușist. Epoca Ceaușescu a fost – strict pentru dictator – o trecere de la extazul discursului de după invazia sovietică de la Praga la agonia fugii rușinoase. Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă. Decenii, Piața Revoluției a fost simbolul puterii lui Ceaușescu, matca la care trăgeau masele muncitoare. Discursul din 21 august 1968 e apogeul lui Ceaușescu.
Îmi amintesc că mulți scriitori au intrat atunci în partid, seduși de așa-zisa independență față de Uniunea Sovietică, gata să apere țara cu arma în mână. A fost însă o capcană, o viclenie a lui Ceaușescu. Recursul la simboluri, la valorile naționale, i-au întărit puterea, dictatura lui s-a acutizat, cultul personalității s-a accentuat. Istoria are vicleniile ei, iar atunci a fost un astfel de episod, cu toată spontaneitatea lui Ceaușescu și aderența sinceră a mulțimii, în momentul condamnării invaziei sovietice de la Praga. Faptul că acolo, 21 de ani mai târziu, pe 21 decembrie 1989, adunarea populară a devenit protestatară, că societatea civilă a devenit un corp diferit de dictator, pentru Ceaușescu a fost un șoc.
Ceaușescu chemase din nou masele, clasa muncitoare, să condamne Revoluția începută la Timișoara. Credea din nou în mirajul puterii, în fascinația mulțimii. Numai că oamenii nu mai erau aceiași sau se schimbaseră, după 20 de ani de dictatură personală. Suta de lei în plus la salariu nu a mai contat. Simbolurile sunt mereu mai convingătoare decât bunurile materiale, iar libertatea este cel mai puternic simbol. Sediul puterii CC al PCR s-a prăbușit brusc.
Piața Palatului devenea Piața Revoluției. Simbolic, Piața Revoluției este o expresie dialectică: acolo a fost dezvoltată puterea în cele mai aride și negre forme, acolo s-au produs contradicția, refuzul ceaușismului și al comunismului, acolo s-a născut o lume diferită, care cerea pentru România o libertate refuzată îndelung.
E o geografie a puterii și a eliberării care așază Piața Revoluției pe atlasul politic al României și cred că în continuarea ei ar trebui să vină un elan emancipator de la clasa intelectuală, mediul universitar, de la spațiul academic, care trebuie să fie mai responsabil în dinamica socială a acestei țări.
După, categoric. Singurul care poate spune că a trăit bine sau s-a simțit bine înainte de 22 decembrie 1989 era Ceaușescu. Binele lui a fost răul tuturor. După 1989 nu a fost lapte și miere, dar a te simți bine după comunism însemna a te simți uman și liber.
Cronologia demnității a început pentru România după decembrie 1989. Erau semne de bine pe care astăzi cei care nu ne-au fost contemporani la Revoluție le consideră romantice: bucuria de a citi orice, de oriunde, oricum, fără a da socoteală pentru asta, plăcerea de a fi în folosul oamenilor nu pe linie de stat, ci prin adeziune comunitară, extazul de a fi opozantul cuiva, privilegiul de a fi în dezacord cu un altul, responsabilitatea de a-ți face treaba, pentru că pluripartidismul deschidea Leviathanul și competiția politică. Simpla idee, că democrația însemna și competiție, era un răsfăț. M-am simțit bine și când am câștigat și când am pierdut, pentru că o făceam din libertate”, a povestit fostul președinte al României.