„Am cerut ca la intrarea în UE salariul minim să fie de 330 de euro, adică circa 1.100 de lei la acea dată, urmând ca, treptat, acesta să crească astfel încât să ne apropiem  de media europeană“, spune Ovidiu Jurcă, vicepreședinte al Blocului Național Sindical (BNS). El crede că, în acest mod, impactul creșterilor de prețuri provocate de aderare (la combustibili, energie, alcool, tutun etc.) ar fi fost mai ușor de suportat.
„Dar nici guvernanții, nici patronatele nu au vrut să ia în seamă propunerile noastre. Considerăm că nu am exagerat, am ținut seama în propunerea noastră de nivelul de productivitate și de competență al angajaților“, afirmă liderul BNS. Jurcă este nemulțumit și de faptul că autoritățile și oamenii de afaceri nu au pus în practică, încă, nicio înțelegere mai veche cu sindicatele, potrivit căreia ponderea salariului minim în cel mediu ar trebui să crească treptat, pentru a ajunge la circa 45% în patru-cinci ani.
Salariu vs nivel de trai
Patronatele explică de ce propunerile sindicatelor li se par imposibil de pus în practică. Președintele Consiliului Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii (CNIPMMR), Ovidiu Nicolescu, spune că un salariu trebuie să reflecte productivitatea muncii într-o țară, iar România nu stă deloc grozav la acest capitol.
„S-a ajuns, mai ales în sectorul public, la creșteri nesustenabile de lefuri. Mai aberant este că salariile de la stat au ajuns să fie mai mari decât cele de la privat, unde se creează, de fapt, valoare adăugată“, explică acesta.
Nicolescu ține să sublinieze că, totuși, veniturile unui angajat trebuie să-i asigure acestuia un standard de viață minim. „Din păcate, având în vedere nivelul actual de dezvoltare, este clar că în România va mai exista, o vreme, o pătură de oameni săraci, care nu vor avea venituri decente. Pentru a scădea numărul lor, ar fi necesar ca toată lumea să aibă ca principal obiectiv creșterea productivității și a competitivității economiei locale“, crede președintele CNIPMMR. Dacă într-o fabrică este simplu să măsori productivitatea, atât la nivel general, cât și individual, pentru fiecare salariat în parte, ce se poate face în cazul sistemului bugetar? Aici lucrează cam 30% din salariații din România și tot aici par a exista cele mai multe nemulțumiri legate de nivelul câștigurilor. „Din păcate, la noi în administrație este încă multă poezie. S-au început niște evaluări de performanță în domeniul absorbției fondurilor structurale, în funcție de numărul de dosare analizate sau de numărul de proiecte monitorizate, însă este doar o picătură într-un ocean“, explică Dragoș Pîslaru, manager general al GEA Strategy & Consulting. El spune că în sistemul public autohton (și, în destule cazuri, și în cel privat) abordarea este mai degrabă socială. „Se discută în termeni de «Cât este salariul minim pentru un trai decent?», «Cât ar trebui să câștig la nivelul meu de studii?», «Cât ar trebui să câștig la nivelul meu de experiență?». În condițiile în care economia este la pământ, noi am vrea să fim un stat social, precum cele bogate din vestul Europei. Vrem totul de la stat, educație, sănătate, infrastructură, lefuri mari, fără să ne întrebăm de unde să ia statul resursele necesare“, explică Pîslaru.
Consultantul este de acord că trebuie să existe o limită socială, de decență, care trebuie luată în calcul la stabilirea unui salariu, însă performanța individuală, coroborată cu nivelul existent de resurse, trebuie să primeze. În rest, orice dorințe de creșteri salariale și orice comparații cu cât câștigă cineva aflat pe o poziție similară în Cehia, Germania sau Suedia sunt lipsite de fundament.
Salarii peste productivitate
Într-o economie sănătoasă, salariile ar trebui să crească în acelaşi ritm cu productivitatea muncii. În caz contrar, decalajul dintre ele se traduce în inflaţie, depreciere a monedei, îndatorare şi, implicit, în scăderea nivelului de trai. În ultimii zece ani, productivitatea muncii s-a dublat în România, conform datelor Eurostat, în schimb câştigurile populaţiei s-au majorat de aproape cinci ori, în termeni nominali. Din 2005, odată ce aderarea la Uniunea Europeană a devenit certă, până în 2008 inclusiv, salariile au avut un ritm de creştere vertiginos, depăşind productivitatea.
Potrivit unei analize a FMI din 2008 privind salarizarea în noile state membre ale UE, în România, dezechilibrul dintre productivitate şi creşterea salariilor a fost determinat în principal de trei factori: recuperarea impusă de nivelul neobişnuit de mic al salariilor, condiţiile pieţei muncii, pe care exista o cerere exacerbată din cauza migraţiei şi a politicilor relaxate de salarizare în sectorul public, caracteristicile instituţionale ale pieţei muncii, cum ar fi impozitarea, salariul minim, sindicalizarea. Documentul arată că salariile au crescut mai mult în sectorul public, având impact asupra ratei inflaţiei şi punând presiune pe mediul privat pentru majorări de salarii. În acest mod, s-a creat o spirală salarii-preţuri.
Recuperarea decalajului
Din păcate, perioada de creştere economică nu a fost suficientă pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă, aşa cum şi-ar fi dorit populaţia. Criza financiară nu numai că a retezat avântul economic, ci a adus și o corecţie drastică, resimţită imediat în venituri. Salariile au fost fie micşorate de către patroni şi de Guvern, fie erodate de inflaţie şi de deprecierea leului. Astfel, avertismentele lansate de-a lungul timpului de guvernatorul Mugur Isărescu sau de analiştii economici şi-au dovedit amara valabilitate. Atunci când guvernatorul spunea că salariile nu pot ţine cont de dorinţele unui trai mai bun, ci de productivitatea muncii, mediile politice rămâneau surde. Ba chiar plusau, majorând salariile în sectorul de stat. În anii premergători crizei financiare, politica salarială din sectorul public, în special al administraţiei, a fost foarte relaxată. Majorările de salarii au depăşit nivelurile din sectorul privat.
Presiunea sectorului public
Un studiu al Băncii Mondiale din 2009 arată că, din decembrie 2004 până în decembrie 2008, Guvernul a aprobat creşteri ale salariilor de bază în medie cu 86%, de aproape trei ori cât rata inflaţiei din aceeaşi perioadă. Principala justificare a fost lipsa de competitivitate dintre salariile din sectorul public faţă de cel privat. Totuși, potrivit statisticilor, în ţările europene, nivelul de retribuire din sectorul public reprezintă 60%-80% din cel practicat în privat. Însă nu numai salariile de bază ale bugetarilor au crescut vertiginos, ci mai ales sporurile, bonusurile, primele şi premiile, care au ajuns să reprezinte în acest interval cel puţin încă un salariu. Această distorsiune în retribuire a fost posibilă din cauza legislaţiei stufoase care a reglementat separat categoriile de angajaţi. Deşi câştigurile s-au majorat foarte mult, eficienţa angajaţilor nu s-a mărit în acelaşi ritm, se arată în acelaşi studiu, pentru că nu au existat criterii de performanţă în stabilirea remuneraţiilor. Dimpotrivă, persoane angajate pe aceleaşi posturi şi cu aceleaşi atribuţii au fost recompensate foarte diferit. Una dintre recomandările Băncii Mondiale a fost ca salariile (inclusiv bounusurile) pentru fiecare categorie profesională să fie comparabile cu cele din sectorul privat pentru posturi similare. Ulterior, concluziile instituţiei au fost luate în considerare la întocmirea legii de salarizare unică.
Din păcate pentru societate, criza nu a mai permis o armonizare lină a salariilor cu productivitatea, iar măsurile de corecţie, mai ales cele luate de stat, au fost făcute sub presiune, cu toate erorile de rigoare. Din acest motiv, tăierea veniturilor pentru toţi salariaţii a fost bruscă şi dureroasă, iar revenirea lor pe creştere va fi foarte anevoioasă.

Fie că lucrează la privat, fie că sunt angajați ai sectorului public, românii visează cu toții la lefuri mai mari. Dar mulți dintre ei nu iau în calcul performanțele economiei în ansamblu și, mai ales, rezultatele individuale. De asemenea, o bună parte a acestora omite faptul că, în ultimii cinci ani, salariul mediu pe economie a crescut cu 28% mai mult decât PIB-ul.
 3.361
de lei este câștigul mediu brut obținut de salariații administrației publice
centrale în anul 2009
(fiind incluse aici și stimulentele)