In timp ce Musetescu a sustinut public ideea conform careia combinatul Oltchim va fi vandut in trei luni, Nastase si-a expus pe larg viziunea unui Oltchim proprietate de stat, integrat intr-o strategie a industriei petrochimice care urmeaza sa fie pusa la punct la o data necomunicata.
Dintr-o data iese la iveala un Adrian Nastase complet diferit, caruia nu-i surade o „privatizare grabita” si care respinge hotarat ideea „privatizarilor la kilogram”, fiind adeptul planificarii riguroase a fiecarei vanzari. Teoretic, conceptia premierului este corecta. Intr-o Romanie ideala ar trebui imaginate strategii care sa protejeze si sa dezvolte industria, toate marile combinate ar fi foarte prospere si si-ar plati impozitele la timp, industria nu ar inregistra pierderi iar investitorii ar face coada la usa ministrului Musetescu. Dar traim intr-o Romanie reala, in care privatizarea este, de cele mai multe ori, singura sansa a unei intreprinderi; daca cei care au cumparat, pana acum, firmele romanesti nu au facut decat sa le jefuiasca si sa le abandoneze, problema nu este a procesului in sine ci a celor care l-au pus in practica. Nu este vina privatizarii ca investitorii au fost hoti, ci a celui care a ales investitorii.

Aceste declaratii contradictorii arata, de fapt, o indecizie cronica a Guvernului (dar cel actual nu difera mult de cele anterioare) in ceea ce priveste societatile de stat. Trebuie pastrate sau vandute? Subventionate, prin diverse metode, sau lichidate? Desi nu toti membrii cabinetului Nastase au astfel de dileme, imaginea este data tocmai de orientarile diferite ale ministrilor. Dan Ioan Popescu, ministrul Industriei, cel care a sustinut apasat opiniile premierului la Oltchim, nu a fost niciodata un mare fan al privatizarii. Intre un ministru care a lucrat in industria chimica si crede in restructurare si pastrarea industriei in mainile statului si un ministru care are ca sarcina de serviciu sa vanda tot ce are in subordine era normal sa iasa scantei.

Mai greu de explicat este atitudinea primului ministru. Nu mai departe de luna februarie isi punea semnatura pe un document, anexa la acordul cu Fondul Monetar International, in care promitea sa vanda trei mari colosi industriali pana la 31 martie si alti opt pana in septembrie. O luna mai tarziu, acelasi Adrian Nastase isi asuma in Parlament raspunderea pentru o lege a privatizarii care prevedea exact „vanzarea la kilogram” a societatilor din patrimoniul statului. Aceleasi principii, pe care astazi le respinge, au fost sustinute cu tarie in fata parlamentarilor: privatizarea trebuie grabita, datoriile vor fi sterse pentru a cosmetiza marfa, la nevoie orice societate poate fi vanduta pentru suma simbolica de un euro.

Intarzierile pe care le-a inregistrat Autoritatea pentru Privatizare au adus si alte belele pe capul Guvernului, cum ar fi discutii explicative cu Banca Mondiala pentru programul PSAL sau cu Uniunea Europeana, pentru RICOP. Ambele implica sume mari de bani pe care Romania i-a pierdut inutil. Mai devreme sau mai tarziu, rezultatul va fi acelasi – o parte din firmele de stat trebuie vandute sau inchise – cu exceptia cazului in care rupem orice relatie cu organismele financiare internationale si, in general, renuntam la reforma economica. De aceea, pozitia anti-privatizare a lui Adrian Nastase este destul de ciudata pentru un om care stie foarte bine toate aceste lucruri.