Adrian Vasilescu este o persoană care se ocupă de „comunicare“ de foarte mulți ani, a lucrat în presă 35 de ani, a predat, iar de aproape un sfert de secol este „persoana care comunică“ strategia Băncii Naționale a României.

Dle Vasilescu, trăim vremuri ciudate: pandemie la nivel internațional, an electoral în România și în multe țări, inclusiv în SUA. Cât de importantă e comunicarea și ce înseamnă comunicare în perioadă “de criză”?

Adrian Vasilescu:  Pandemia a provocat o criză globală, cu un grad de pericol în creștere, contaminările în masă continuă și mor oameni. Pentru că ravagiile în planul sănătățîi publice să fie limitate, a plătit economia. Impactul în economia globală este puternic, sunt afectate locurile de muncă, veniturile și, în ultimă instanță, consumul, fapt ce a făcut că după o vară ceva mai calmă, toamna să aducă noi valuri de recesiune. Și astfel, criză sănătății publice  dublată de cea economică, au indus dramatice crize sociale. Confruntată astfel cu trei crize dure,   lumea întreagă caută  răspunsuri adecvate, soluții speciale. Dovadă că, în plină pandemie, alegerile nu au fost amânate.  Electoralele, instituțiile internaționale,  FMI, Banca Mondială,  Comisia Europeană, autoritățile din fiecare țară, forțele politice, economice și sociale au inițiat, inițiază în continuare analize de anvergură, adoptă decizii cu efecte imediate și de perspectivă. Fed-ul, în vară, și Banca Centrală Europeană, în noiembrie, au organizat forumuri cu participarea celor mai mari bănci centrale din lume și a unor personalități ale vieții academice, pentru a recontura rolul politicii monetare în deceniul 2021 – 2030. Dar că pregătirea scenei pentru deceniul ce va debuta la 1 ianuarie, cu toate provocările și îngrijorările de care vom avea parte, să devină o preocupare generalizată a instituțiilor, producătorilor și consumatorilor…ei bine, asta e treaba comunicării. Și când spun comunicare înțeleg televiziuni, posturi de radio, ziare, reviste, bloguri, formatori de opinii, rețele de comunicare specializate la nivelul autorităților publice, instituții, companii. Un sistem ce nu are cum să funcționeze folositor, ba, mai rău… poate să producă dezordine și confuzie, dacă responsabilii cu comunicarea nu se bazează pe cunoștințe solide, nu verifică și reverifică informațiile și, mai cu seamă, nu vorbesc pe înțelesul publicului larg.

În toamna anului 2008, am avut alegeri parlamentare, o criză puternică “își arăta colții” de peste ocean, dar autoritățile/politicienii români erau “angrenate” în campanie electorală. Atunci se împărțeau “pomeni electorale”, că și acum, iar apoi am avut nevoie de acord și împrumut internațional: FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială. Care este probabilitatea că în anul 2021 să fim nevoiți să apelăm din nou la “ajutorul” FMI?

Adrian Vasilescu: Împrumutul făcut de România atunci, în vremea Marii Crize, s-a ridicat la 20 de miliarde de euro. Acum există perspectiva să primim de la Uniunea Europeană 80 de miliarde de euro, dintre care doar o mică parte să fie constituită din credite cu dobânzi aproape de zero, cea mai mare parte urmând a fi compusă din sume nerambursabile. Efortul, acum, va trebui să fie îndreptat către proiecte solide, viabile, care să faciliteze tragerea în totalitate a acestor bani.

BNR este o ancoră importantă în perioade cu “turbulențe”. Cât de stabilă este economia românească în prezent și cât de “ancorată” este BNR la nevoile antreprenorilor autohtoni?

Adrian Vasilescu: Într-o lume în criză, dominată de riscuri, incertitudini și, deci, vulnerabilă, ce țară ar putea miza pe o economie stabilă? În România, după ce în al treilea trimestru riscul de recesiune coborâse spre zero, acum urcă din nou. Și nu doar că vom încheia anul cu o creștere economică sub zero, ceea ce va impune un efort mai viguros de recuperare în 2021, dar vom înregistra și deficite mari ale bugetului și ale balanței exporturi–importuri. În aceste împrejurări, începând încă din martie, Banca Națională, dincolo de atribuțiile curente ce îi revin prin lege, a avut grijă să asigure continuu un nivel adecvat al lichiditățîi în sistemul bancar. Așa încât băncile să aibă suficienți bani atât pentru a finanța bugetul statului și economia reală, cât și să susțînă cererile de credite ale populației. Și, fapt important în condițiile pandemiei, când o bună parte a comerțului funcționează în sistem online, cu plata prin card, iar totodată tot mai mulți consumatori preferă cardul la cumpărături, grijă de zi cu zi a BNR este că acest sistem să  funcționeze în siguranță și fără greș.  

În cei 140 de ani de la înființarea BNR, care considerați că a fost anul/perioada cea mai dificilă pentru reformarea sistemului bancar și în special a economiei româneșți?

Adrian Vasilescu: În decembrie 1989, când treceam peste un prag de sistem politic, economic și social, România aducea în nouă să istorie, că moștenire de la vechiul regim, o sancțiune cu 15 ani de carantină financiară. Cauza fiind decizia din 1981, luată și totodată făcută publică într-o criză de nervi a președintelui țării, după ce o rată  la împrumuturile pentru industrializare nu a putut fi plătită la scadență. O defectare a plăților nu e o gaură în cer, istoria finanțelor e plină de astfel de întâmplări, iar România era doar la a două încetare de plăți  în două sute de ani, într-un tablou în care țări dintre cele puternic industrializate numărău cu zecile “decăderile” în listele de rău-platnici. Numai că hotărârea lui Ceaușescu, de a rambursa în avans întreaga datorie externă a țării, încălca o lege sacră a împrumuturilor bancare. Aceea că, dacă plățile întârziate pot fi reeșalonate, plățile anticipate sunt acceptate doar cu rare excepțîi. Așa că sancțiunea a fost dintre cele mai severe: am fost scoși pentru 15 ani de pe piețele financiare și ni s-a blocat accesul la credite externe. Acesta era, desigur, aversul medaliei. Există însă și un revers. România făcuse mari împrumuturi la bănci cu renume într-un timp în care Ceaușescu fusese răsfățatul Occidentului. În anii ’80 însă, când istoria schimbase macazul iar sprijinul Occidentului fusese pierdut, au urcat și dobânzile că reflex al valurilor inflaționiste din anii ’70. Ne împrumutasem ieftin și achităm datoriile scump.  Momentul din 1981 a fost doar pretextul.  Consecințele acelei decizii pripite au fost dramatice. Mai întâi, din 1982 și până în 1989, societatea românească a trecut prin anii “terapiei de șoc” ce a avut drept cauză plata în avans a datoriei externe. Apoi, din 1990 până în 1995 inclusiv, când polonezii erau scutiți de plata datoriilor neachitate, noi plăteam pentru…datoriile achitate în avans. “Sacul” valutar ajunsese la fund iar singurile credite externe veneau de la FMI. Veneau însă cu “dedicație”, căci banii de la Fondul Monetar Internațional erau restricționați, puteau  fi folosiți numai pentru redresarea balanței de plăți externe. Ierni la rând ancorau vapoarele cu păcură în portul Constanța, dar nu descărcau înainte de a fi fost achitate facturile, așa că păcura întârzia și caloriferele rămâneau reci. Cu greu puteau fi obținute sume modice, de la bănci străine corespondențe, din care se făceau plățile curente. În 1996, când a încetat sancțiunea, Parlamentul a dispus prin lege că reintrarea pe piețele financiare internaționale să fie marcată prin împrumuturi angajate de BNR. Timp de un an. În 1997 însă, după ce Banca Națională a netezit drumul, au intrat pe piețele financiare internaționale guvernul, băncile comerciale, companiile.  

 Ce reprezintă pentru BNR și pentru românii de rând “Top 300 Cei mai bogați români”, primul clasament de acest gen de la noi, care “măsoară” businessurile/avuția antreprenorilor din România?

Adrian Vasilescu: Nu-mi amintesc că, la nivelul conducerii BNR, să fi fost făcute vreodată referiri la “Top 300”. Cât privește populația, având în vedere masă critică, am motive să cred că sunt cunoscute prea puține detalii despre acest clasament și despre avuția antreprenorilor selecționați de către revista “Capital”. Nu am văzut însă niciodată un sondaj sociologic, făcut de o companie profesionistă, care să fi întrebat un eșantion reprezentativ din rândul populației care sunt opiniile despre top și despre câștigătorii acestei competițîi la care participă anual cei mai bogați români. Pot, așadar, să exprim doar opinii personale. Plecând de la convingerea mea că dacă această competiție există, se desfășoară an de an și decupează un segment al societății care este prezentat publicului, acela al semenilor noștri care au reușit în afaceri, meritul este în exclusivitate al revistei “Capital”. Și, desigur, al echipei care adună date, introspectează o lume prea puțîn deschisă pentru a-i fi cunoscute secretele, face calcule și, în final, comunică rezultatele. Îi cunosc pe câțiva dintre finaliștii edițiilor precedente și știu că și-au acumulat băgăția muncind din greu, fâcând strategii inteligente și adunând în jurul lor echipe performanțe. De ani buni însă, de când urmăresc cu interes topurile alcătuite de revista “Capital”, mi se pare că activele strânse de cei mai bogați 300 de compatrioți ai noștri, adunate laolaltă, nu sunt deloc impresionante dacă am introduce în calcul și doi indicatori din sfera geografiei. Dacă le-am raporta, deci, la întreaga noastră populație, a șasea că mărime din Uniunea Europeană; și la suprafața țării, importantă pentru a-i cuantifica bogățiile solului și subsolului, a zecea că mărime din Uniunea Europeană. De altfel, judecându-l după aceste două criterii, nici PIB-ul țării nu este de natură să impresioneze. Dimpotrivă!        

 În ultimii 30 de ani, sistemul bancar (băncile) a avut un rol important în dezvoltarea afacerilor întreprinse de români. Cu toate acestea au fost și situațîi mai puțîn neplăcute (condiții dure/aberante de creditare, dobânzi uriașe, falimente). Când sunt schimbate “regulile” majore în sistemul bancar, BNR se consultă cu oamenii de afaceri români? Dacă da, cât de mult contează opiniile acestora în luarea unor decizii de către CĂ?

Adrian Vasilescu: Da, sistemul bancar a avut (și are!) un rol important în dezvoltarea …dvs. spuneți “în dezvoltarea afacerilor”, deși afirmația corectă ar fi “în dezvoltarea unei părți a lumii afacerilor”. În susținerea acestei judecăți, e nevoie să mai introducem un reper în analiză noastră: numărul companiilor. Înainte de decembrie ’89, în România activau 4500 de întreprinderi, cu un număr de salariați aproape dublu față de câți  există în prezent. Astăzi sunt înscrise, în Registrul Comerțului, 700 000 de firme. Las la o parte trei considerente: multe dintre aceste firme au capital negativ, multe fac pierderi în loc de profit, multe au un singur acționar și niciun salariat. Dar vreo 300 000 de firme, cele mai multe cu capital privat, sunt deasupra acestui triunghi vicios. Așa că întreb: un top de doar 300 de oameni bogați, la câți acționari vor fi fiind în toate aceste firme, nu este prea prea puțîn? Dacă luăm în calcul venitul mediu al unei gospodării, de asemenea neîndestulător, vom constată că tabloul este prea puțîn reprezentativ pentru o economie de piață. Mai întâi, pentru că două competențe ale tabloului, salariile și prestațiile sociale, ce includ pensiile și ajutoarele, însumează 87 de procente din întregul tablou. Alte 7 procente reprezintă veniturile în natură. Ajungem la 94 de procente. Dacă adăugăm 1,8 procente venituri în natură și 1,1 procente vânzări de case, terenuri și alte bunuri din gospodărie, totalul urcă la 96,9 la sută. Plus 1,1 la sută venituri diverse, incluzând donațîi, dobânzi bancare, câstiguri la “păcănele”, fac 98 de procente. Regret că am adunat atâtea cifre, și încă însirate una după altă, dar toate aceste cifre sunt importante pentru a dovedi că în cele 98 de procente din veniturile medii ale unei gospodării nu găsim nici urmă de câstiguri din capital. Pentru că toate aceste câstiguri, ce dau sens unei economii de piață, adunate în tabloul veniturilor gospodăriei medii din Romănia celui de-al treilea mileniu, încap în nici mai mult și nici mai puțîn de…2 procente!  Aici se impune o disjuncție. Activele din patrimoniile firmelor, inclusiv ale “celor 300” din topul revistei “Capital”, sunt toate înregistrate în bilanțuri. În schimb, profiturile din capital, cele din care se face remunerarea acționarilor, se împart în două: unele firme reinvestesc profitul, altele dau dividende. Prin urmare, dividendele încasate se regăsesc în cele două procente din veniturile gospodăriilor. “Punând umărul”, desigur, la decalajul dramatic dintre cei din top și “masă” acționarilor ale căror câstiguri din capital sunt modice. Profiturile reînvestite însă, în mare măsură, îndepărtează de bănci acele firme care se mulțumesc cu investiții minime, preferând să nu se extindă, deși dacă ar lua împrumuturi bancare și-ar multiplică afacerile. Și câștigurile. Lângă aceste motive se adună și altele: obiceiul de a se împrumuta de la acționari, teamă de investiții, profitabilitatea scăzută, ce fac firmele necalificabile pentru împrumuturi bancare. Rezultatul: dintre atât de multe firme, numărul celor care întră în afaceri cu băncile nu este niciodată mai mare de 85 000 – 90 000. Acest număr infim al firmelor care se califică pentru afaceri cu băncile, lângă alte cauze, determină întreținerea intermedierii financiare din România la cel mai de jos nivel din Uniunea Europeană. De aici deverul (totalul consumatorilor de bani) extrem de scăzut, ceea ce face să pară aberante condițiile de creditare și dobânzile mari. Dar în realitate nu sunt deloc aberante. Dobânzile scad, creditele pentru populație cresc, chiar și cele pentru firme în condițiile în care se califică pentru programul “IMM- Invest”, dar piața creditelor nu poate să crească mai mult decât pot să suporte economia și veniturile populației.

Aș dori să ne întoarcem puțin la comunicare. Cât de adaptat este sistemul bancar din România la zilele noastre, având în vedere restricțiile impuse din cauza Covid?

Adrian Vasilescu: Nu mă voi referi la organizarea comunicării din bănci. Fiecare bancă are propriile echipe, propriile obiective, propriile strategii. Cât privește Banca Națională – încă din martie, odată cu racordarea întregii politici monetare la cerințele fiecărui moment – și-a   adaptat comunicarea la condițiile impuse de criză sănătățîi publice. Inclusiv platforma noastră online, ce cuprinde și componentă “Opinii BNR”, a fost reorganizată iar numărul analizelor publicate, realizate de specialiștii noștri, a crescut substanțial.

 La ce ar trebui să se aștepte antreprenorii și românii în general în următorii 2-3 ani din punct de vedere al sistemului bancar și al economiei în general?
Adrian Vasilescu: De ce…să aștepte? Așa cum am menționat la începutul dialogului nostru, acum se pregătește scenă pentru acțiunile din deceniul ce va debuta la 1 ianuarie anul viitor. Toți trebuie să fie actori și nicidecum spectatori.

În ultimii ani, mai multe instituțîi, autorități precum Biserica chiar și BNR au fost supuse unor “atacuri” venite din partea politicienilor și a populației. Cât de “șifonată” a ieșit imaginea Băncii și a conducerii, având în vedere sondajele de opinie?

Adrian Vasilescu: Un amendament: populația nu are niciun amestec în povestea asta. Iar sondajele de opinie au evidențiat creșterea încrederii în Banca Națională, în guvernator, în Consiliul de Administrație. Grupul de politicieni la care vă referiți a încercat, în vara anului trecut, să blocheze realegerea guvernatorului pentru un nou mandat. Votul a fost  însă decisiv: 300 pentru la doar 15 împotrivă.

Din 2007 și până acum „planul” referitor la trecerea la moneda europeană a fost schimbat de multe ori. În următorii 5 sau 10 ani este posibil acest lucru sau nu?

Adrian Vasilescu: Să vedem, deocamdată, ce “planuri” are pandemia și, apoi, vom vorbi și despre trecerea la euro. Desigur, acest obiectiv rămâne prioritar.

 D-voastră sunteți perceput de mulți români că fiind “imaginea BNR”. Care a fost cel mai dificil moment din carieră, dar cel mai fericit?

Adrian Vasilescu: Nu sunt imaginea BNR, ci un contributor la această imagine. Cel mai dificil moment? Când a dispărut Bancorex, care a fuzionat, prin absorbție, cu Banca Comercială Română. Stradă Eugeniu Carada era plină de depunători la Bancorex,  unii mai puțîn pașnici, dar toți îngrijorați că-și vor pierde banii. Am stat de vorbă cu ei, în stradă. Am spus că nimeni nu va pierde nici măcar un singur ban. Un pensionar m-a întrebat dacă sunt conștient că-mi va da în cap  dacă îți va pierde banii. I-am răspuns că n-o va face, pentru că nu va avea niciun motiv. Dar cel mai fericit moment? Au fost multe, dar acum nu-mi amintesc niciunul.

Caută revista „Capital Top 300 Cei Mai Bogați Români”, acum, la toate punctele de difuzare a presei și online pe www.agoramag.ro. 

Scurt CV – Adrian Vasilescu

Data şi locul naşterii: 23 martie 1936, Făleşti, judeţul Bălţi (acum pe teritoriul Republicii Moldova) Familia: căsătorit, are un copil şi trei nepoți

Studiile şi cariera:
1966: Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti
1962: primul job, jurnalist la cotidianul „Scânteia tineretului“
1980: jurnalist la cotidianul „Scânteia“
1990: profesor asociat la Academia de Studii Economice din Bucureşti
1996: coordonatorul strategiei de comunicare a Băncii Naţionale a României
2000: consilier al premierului Mugur Isărescu
2000: consilier al Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu
2016: consilier de strategie în cadrul BNR

FOTO: Inquam Photos / George Călin