„Apa de aur – un „alchimist” din România”. Sub acest titlu ziaristul Alex F. Mihail publica în „Realitatea Ilustrată” din 24 august 1933 povestea unei șarlatenii pusă la cale spre sfârșitul secolului al XIX-lea de frații Sion Andronic și Gherei. Iată articolul, așa cum a fost publicat:

Spre sfârşitul secolului trecut, am avut şi noi la Bucureşti un şarlatan, un fel de „alchemist”, care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci şi ceva de ani, când mulţi bucureşteni şi diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul aşa zisei „afaceri Andronic”.

Cine era acest Andronic, nu prea ştim bine. Probabil că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunţită. Dar detaliul nu are importanţă.

Fapt e că faimosul excroc, pripăşit în Capitală, s’a stabilit într’un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă şi nici nu erau cunoscute, astfel că „salonul aurit”, sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie.

Se svonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cât se pare era foarte inteligent, şi-a alcătuit o bandă bine organizată în care fiecare ins avea un rol determinat pentru a-şi face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate.

Şi astfel au fost atraşi în casa excrocului foarte mulţi oameni bogaţi şi bine văzuţi, din Bucureşti şi din provincie.

E interesant că mai toţi cei care au fost convinşi că Andronic posedă secretul fabricării aurului şi au căzut victime ale excrocului fiind jefuiţi, au tăcut şi nu s’au prezentat la procesul ce-a urmat şi nici nu au făcut vreo reclamaţie spre a nu se vedea compromişi.

S’au mulţumit numai cu paguba materială avută nedorind să-şi vadă numele târât în noroi. De altfel, parchetul a pus mâna pe excroc, dar asupra averii sale a rămas o taină;nic azi nu se ştie cine au fost complicii deţinători ai sumelor excrocate. Deci păgubaşii care s’ar fi constitutit ca parte civilă, nici unul n’ar fi avut de unde să fie despăgubit.

Cum proceda Andronic

În primul rând clientul era adus în vizită la „boierul” Andronic, de vreun „amic” comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în faţa „mobilelor de aur”.

Peste câteva zile i se făcea favoarea exceptională ca să asiste la experienţa preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de maşinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani.

Punea la topit vreo câţiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu „apa de aur”. Spre surprinderea vizitatorului, ieşeau din maşină un număr dublu de monede de aur, noi nouţe.

– Poftim, poţi lua şi d-ta câteva… pe mine nu mă costă aproape nimic ! – spunea „boierul” Andronic noului său prieten, cu multă amabilitatate

Uimit, neştiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primeşte oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.

Încrederea prozelitului era complet câştigată şi el se simţea îndemnat să cumpere cel puţin o sticluţă de „apă de aur” cu care să facă singur încercări de fabricaţie.

Sticla se plătea foarte scump şi bineînţeles că ucenicul alchimistului român nu reuşea niciodată să prepare aur. Excrocii dădeau mereu vina pe victimă:

– Nu ştii să lucrezi. Noi cum reuşim? Nu faci cum trebuie…

Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într’o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:

– Vei lua părţi egale de pilitură de fier şi praf de pucioasă. Vei turna sticluţa cu „apă de aur” deasupra şi vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiţie principală: să nu fie nimeni de faţă şi să nu te gândeşti de loc la cuvântul „rinocer”…

Peste câteva zile Andronic s’a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:

– Bine coane Andronic, m’am încuiat în pivniţă, ca să nu vie nimeni şi am tot amestecat, cum ai zis d-ta,’ de m’au trecut năduşelile… Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul „rinocer”? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Şi acum vorba asta nu-mi mai iese din minte…

– Apoi de, ce să-ţi fac? Dacă nu ştii să te stăpâneşti ! – i-ar fi răspuns Andronic.

Unii înţelegeau în cele din urmă că excrocul îşi bate joc de dânşii. Dar cum să reclame poliţiei şi să se denunţe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric