Un aparat video costa cât o Dacie, pe vremea lui Ceauşescu. Însă, în condiţiile în care programul TV era limitat la doar două ore de emisie tv pe zi, şi acelea cu program impus despre realizările regimului, orice alternativă era o binecuvântare. Oficial, nu se făceau importuri şi nu se comercializau aparate video în magazinele pentru popor (mai apăreau în shop-urile destinate străinilor şi la care aveau acces şi diplomaţii). Însă exista o piaţa informală care era înflor
Un aparat video costa cât o Dacie, pe vremea lui Ceauşescu. Însă, în condiţiile în care programul TV era limitat la doar două ore de emisie tv pe zi, şi acelea cu program impus despre realizările regimului, orice alternativă era o binecuvântare. Oficial, nu se făceau importuri şi nu se comercializau aparate video în magazinele pentru popor (mai apăreau în shop-urile destinate străinilor şi la care aveau acces şi diplomaţii). Însă exista o piaţa informală care era înfloritoare.
„Preţul unui aparat era între 40.000 şi 80.000 de lei, în condiţiile în care un salariu bun de inginer sau doctor era anual, de 40.000 de lei, iar o maşină Dacia 70.000 de lei. Casetele erau, de asemenea, scumpe: 1.200 de lei imprimate sau 400 pentru reimprimate”, povesteşte Paul Vevera, unul dintre cei care făceau afaceri înainte de Revoluţie cu aparate şi casete video.
La vremea respectivă, visul său era să „scape” din România şi să se stabilească în SUA, ţara tuturor posibilităţilor, unde iniţiativa privată nu era interzisă. A emigrat la începutul anilor ’90, iar banii din mica afacere cu casete şi aparate video l-au ajutat să înceapă acolo o nouă viaţă.
Cum se făceau afacerile cu video înainte de ’89?
Aparatele se găseau fie la anunţurile de mică publicitate din „România Liberă”, fie puteau fi trimise prin Poştă de rudele sau cunoştinţele stabilite în Vest. „O variantă mai bună era procurarea lor direct din afară”, susţine Paul Vevera. Acesta îşi aminteşte că uneori aranja ca aparatele să fie trimise direct pe numele clienţilor săi, care susţineau că le-au primit de la prieteni vechi stabiliţi în Occident. Scăpau astfel de riscul ca aparatele şi casetele să le fie confiscate.
„Doctorii care erau în pericol permanent să fie luaţi sub legea 18 (la o perchezitie ţi se lua 90% din ceea ce nu putea fi justificat. Li se luau casetele şi aparatele fără probleme”, îşi aminteşte Vevera.
Deşi locuia în Bucureşti, acesta îşi derula afacerile în capătul celălalt al ţării. „Ideea de la început a fost să nu mă ştie nimeni şi să nu funcţionez local, pentru a nu călca pe coadă pe cei care trecuseră de la audio la video, în majoritate informatori ai Securităţii. Eu nu mergeam decât la Timişoara, Baia Mare şi Cluj, şi nu luam niciodată clienţi noi, decât recomandaţi de cei existenţi”, îşi aminteşte Vevera, care susţine că n-a avut confruntări cu Securitatea cât timp a activat în acest domeniu.
Cum ajungeau filmele în România
Dacă în cazul muzicii exista Radio Europa Liberă, care difuza şi melodii bune, ce puteau fi înregistrate de pe radio pe magnetofoane, în cazul filmelor, accesul la producţiile noi era mult mai dificil. Vevera îşi aminteşte că principalele surse ale sale erau nişte cunoştinţe de la Biblioteca Engleză şi de la cea Americană. Potrivit acestuia, cel mai mare succes l-a avut cu filmul „The Other Side of Midnight”, pe Laser Disc. Pe lângă biblioteci, o altă sursă de procurare a filmelor era înregistrarea acestora de la puţinii români care aveau antene de satelit înainte de ’89.
DEZBATERE
Viaţa cu un aparat video: COMENTEAZĂ AICI!
„Țin minte Revelioane organizate în anii ’80, când ai mei, mândrii proprietari ai unui aparat video, îl împachetau în pături şi-l transportau la prietenii la care aveam să petrecem noaptea dintre ani. Nu erau rare însă şi situaţiile în care familiile de prieteni veneau la noi să vadă ultimul film pe care-l procuraseră părinţii mei. Ajungeam să-l văd şi de cinci-zece ori în lunile ce urmau: de fiecare dată cu altă familie care ne vizita pentru a viziona noua achiziţie. Graţie aparatului video, puteam să mă uit la „Tom şi Jerry” când voiam (aveam două casete întregi cu desene animate), însă am şi amintiri traumatizante: un spectacol cu Sandra pe care l-am văzut şi l-am auzit de zeci de ori.”
Ai amintiri de dinainte de ’89 despre casete şi aparate video? Comentariile tale ne vor ajuta să reintregim imaginea acelei epoci!