Aceşti tineri pot trăi din abilităţile pe care le au, dar nu trăiesc propriu-zis din artă. Şansa lor este publicitatea, presa sau industriile care necesită îndemânare artistică. Să ne imaginăm o zi de atelier din viaţa lui Cătălin Bădălău, anul 4, secţia Sculptură, Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti. După aspectul său relativ neîngrijit, ne dăm seama că nu o duce prea bine cu banii. Barba de o săptămână îi dă un aer macho. Mânecile suflecate ni-l arată c
Aceşti tineri pot trăi din abilităţile pe care le au, dar nu trăiesc propriu-zis din artă. Şansa lor este publicitatea, presa sau industriile care necesită îndemânare artistică.
Să ne imaginăm o zi de atelier din viaţa lui Cătălin Bădălău, anul 4, secţia Sculptură, Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti. După aspectul său relativ neîngrijit, ne dăm seama că nu o duce prea bine cu banii. Barba de o săptămână îi dă un aer macho. Mânecile suflecate ni-l arată ca fiind un tip voluntar, gata oricând de acţiune. Ochii negri îi lucesc de patima creaţiei. Pune mâna pe pachetul de lut, îl frământă o vreme, ia o bucată mai mică şi o lipeşte cu degetul mare pe obrazul bustului la care lucrează. Trage urma de pământ umed în jos. Modelul său se află în diverse ipostaze, poze decupate din presa tabloidă şi lipite pe perete: Gigi Becali.
„De ce îl faci pe Becali, ţi-a dat o comandă?“, îl întreb. Bădălău râde. „Nu, nici vorbă. A fost doar o temă de atelier, să facem bustul după fotografie al unei personalităţi. Dar nu m-aş supăra dacă mi l-ar cumpăra Becali.“
Ce-i face pe artiştii tineri să aibă fantezii, pe lângă cele artistice, legate de personaje ca Becali sau Columbeanu? Ca şi în cazul poeţilor, pictorii sau sculptorii au avut măcar o dată visul de a fi pictori sau sculptori „de curte“. Chiar dacă acum regii se numesc „comandă de stat“ sau „comanda privată“.
Arta este, de cele mai multe ori, privită ca un meşteşug: studenţii mucaliţi vorbesc de un scenariu care presupune să umbli prin ţară, pe la primării, să vezi ce primari mai vor să-şi facă statui, să te împrieteneşti şi să dai de băut consilierilor care votează proiectele.
„O pânză costă cam 80 de lei noi, cost la care se adaugă culorile şi pensulele. Putem spune că, pentru o pictură de cam un metru pătrat se cheltuiesc cam 200 de lei. Şi nu poţi să pictezi un tablou şi apoi să aştepţi să-l vinzi pentru a-ţi cumpăra materiale, deci investiţia necesară e mare“, explică pictoriţa Mihaela Ciuştea. În plus, dacă un tablou se poate realiza şi în sufragerie, nefiiind neapărat obligatorie existenţa unui atelier, pentru sculptură sau modelaj se cere o încăpere separată, luminată, încălzită, unde să existe apă curentă şi, în unele cazuri, un mic cuptor de ardere. „Să nu mai vorbim de faptul că pot trece şi şase luni fără să vinzi nimic, aşa că nu e tocmai uşor“, arată ea.
Lutul pentru sculptură se poate procura din magazine specializate, dar şi direct de la sursă, cea mai apropiată de Bucureşti fiind comuna Potigrafu, de unde se extrage şi unde un kilogram de lut costă 0,5 lei. Dacă se toarnă în bronz, costurile pentru o sculptură reprezentând un personaj în mărime naturală se ridică la 3.000– 4.000 de euro, spune studentul la sculptură Cătălin Bădălău.
L-am întrebat ce va face după ce termină facultatea. „Nici n-am curajul să mă gândesc. În cel mai rău caz o să fiu profesor undeva…“ „Poate la clasele V-XIII“, comentează cu ironie colegii de atelier. Bădălău visează că ar putea să rămână asistent la facultate. La fel de fericit ar fi să ajungă profesor la un liceu de artă.
Din motive financiare, mulţi artişti ajung să se angajeze fie în domenii foarte apropiate de al lor, fie în agenţii de publicitate, firme de design, în presă sau în teatre şi companii cinematografice, abandonând creaţia pentru orele de după serviciu sau pentru weekend. Practic, ei ies astfel din circuitul artistic.
„Un absolvent de artă poate să facă multe lucruri care ţin de gust, de capacitatea de a crea. Dar asta nu înseamnă că trăiesc din artă“, spune criticul de artă Pavel Şuşară.
«Nici n-am curajul să mă gândesc. În cel mai rău caz, o să fiu profesor undeva, la clasele V-XIII. În cel mai fericit caz, o să rămân asistent la facultate. La fel de fericit aş fi să fiu profesor la un liceu de artă.“
Cătălin Bădălău, anul 4, Sculptură, Facultatea de Arte Plastice
Sectorul privat – Mecca tinerelor talente
Uniunea Artiştilor Plastici este percepută ca o organizaţie pragmatică şi neprietenoasă
Tinerii artişti se folosesc în foarte mare măsură de propriile lor forţe pentru a-şi promova lucrările şi pentru a se face cunoscuţi.
Acesta este şi cazul a doi artişti tineri, Costache Popescu Ghergan şi Silvia Trăistaru, care susţin că trăiesc numai din artă.
Primul, sculptor, pictor şi grafician, spune că fără sprijinul familiei nu ar putea să trăiască numai din artă. Cu arta, reuşeşte doar să-şi asigure materialele: şasiu, pânze, culori, pensule, uleiuri, pentru care estimează că a achitat o notă de plată de 6.000 de euro numai anul acesta. Silvia Trăistaru lucrează, în calitate de persoană fizică autorizată, ca pictor şi restaurator, se reprezintă singură şi face un master în management de proiecte pentru a-şi desăvârşi capacitatea de promovare pe o „piaţă“ a artelor tot mai concurenţială.
Cu un rol mai mult sindical în trecut, Uniunea Artiştilor Plastici este acum privită ca fiind mult mai pragmatică, dar în sens negativ. „Uniunea nu mai dă pensii cum dădea înainte, nu mai dă membrilor săi ateliere“, spune Ghergan. Relaţia UAP cu foştii şi actualii săi membri se desprinde chiar dintr-un anunţ afişat la sediul acesteia din Bucureşti. UAP a organizat concursul pentru repartizarea atelierului din str. Griviţei nr. 39, al regretatului sculptor Daniel Panait. Ce bine a trăit artistul dispărut, dacă a acumulat o datorie de 4.000 de lei, şi ce bine o va duce artistul care doreşte să obţină atelierul, obligat să preia şi datoria!
Şi statul face puţin sau chiar nimic pentru arta tânără, este de părere directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, Mihai Oroveanu. „Artiştii o duc foarte prost, în condiţiile în care statul nu mai face achiziţi de artă contemporană de şase ani, iar instituţiile nu-şi fac colecţii de artă“, a declarat acesta pentru Capital.
În contrast, speranţele se îndreaptă spre oameni cu bani ca arhitectul Alexander Hergan. „Chiar dacă poate suna patetic, pot spune că pe mine, una, m-a scăpat de foame. Deocamdată, în România arta nu e o afacere. De fapt, cu greu îţi poate asigura existenţa“, afirmă pictoriţa Irina Abaza, „artist in residence“ la Avrig 35. Hergan deţine o colecţie de peste 1.500 de lucrări de artă contemporană, evaluate la peste 100.000 de euro. Prin faptul că acoperă costurile legate de spaţiu şi logistică pentru Galeria „Grigore Mora“ şi ajută financiar o serie de artişti, el a dat ocazia apariţiei unui centru de artă implicat în organizarea de evenimente din ce în ce mai diverse.
„De exemplu, cu «I love Bucharest» dorim să scoatem arta în stradă, s-o ducem spre oamenii obişnuiţi. Pentru asta, am avut nevoie de sponsorizări şi parteneriate, pentru obţinerea cărora ne-am folosit şi relaţiile, dar nu numai. Am reuşit să atragem sprijinul unor companii private şi instituţii publice“, spune Monica Tănase, managerul Galeriei „Grigore Mora“.
«Artiştii tineri mor de foame în condiţiile în care statul nu mai face achiziţi de artă contemporană de şase ani, iar instituţiile nu-şi fac colecţii de artă. Suferim din cauza unei clase politice fără responsabilitate culturală.»
Mihai Oroveanu, director Muzeul Naţional de Artă Contemporană
Arta se vinde Şi fără critică
Arta s-ar vinde, la o adică, şi fără critică, este părerea tuturor celor pe care i-am întrebat despre rolul acesteia în viaţa tinerilor artişti. Este adevărat însă că diferenţa dintre anonimat şi consacrare se face trecând şi prin furcile caudine ale criticii. Criticul de artă Aurelia Mocanu spune că, dacă scrii de rău despre cineva tot e bine, că orice se scrie despre tine îţi face publicitate. Dacă scrii de bine, se adaugă la catalogul de lucrări sau în curriculum. Există şi o situaţie când criticul se transformĂ În curator. „Criticul poate fi ca un regizor care te poartă prin expoziţii, te promovează. Criticul poate atunci să lanseze, să relanseze sau să reformuleze o carieră de artist.“
Rolul criticii în atribuirea comenzilor publice este foarte redus, acolo unde dictează „comanditarii“ (cei care comandă lucrarea). Mocanu spune că artiştii tineri nu au şanse, chiar dacă monumentele publice se dezbat, în general, dar atribuirile sunt controversate, aşa cum au fost în cazul monumentului lui Ghilduş („Memorialul Renaşterii“- Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989“, ridicat sub mandatul de preşedinte al lui Ion Iliescu şi cunoscut sub denumirea populară de „Ţeapa lui Ghilduş“ n.red.) sau statuia lui Avram Iancu de la Cluj.
La rândul său, criticul Pavel Şuşară spune că una dintre problemele este că nu există o publicaţie de strictă specialitate. „Nu avem o prezenţă constantă a criticii în spaţiul public care să influenţeze comportamentul artistic. Cât despre felul în care critica recomandă numele consacrate pieţei de artă şi eventualilor cumpărători, criticul cred că este doar un judecĂtor, nu un promotor. Problema este a spaţiului de artă, a pieţei, a curatorului care organizează şi promovează artiştii.“
Numele care contează în critica de artă sunt la fel de puţine ca şi artiştii care trăiesc din artă: Adrian Guţă, Luiza Barcan, Aurelia Mocanu, Pavel Şuşară, Gheorghe Vida, Dan Hăulică sau Mircea Deac.
CINE SUNT CLIENŢII?
OAMENII CU BANI achiziţionează obiecte de artă pentru casă sau birou sau le cer artiştilor să picteze personaje de desene animate în camera copilului sau fresce în livingroom (vezi cazul Irinel Columbeanu, care a apelat la Sabin Bălaşa). Unii pictori au fost puşi să decoreze lifturi în Băneasa.
COMPANIILE Şi INSTITUŢIILE PUBLICE cumpără tablouri sau sculpturi pentru a-şi decora sediile ori pentru cadouri. Este la modă să decorezi sălile de şedinţe sau holurile de la intrare cu fresce.
BISERICILE apelează la artişti pentru realizarea sau restaurarea picturilor. Aceştia nu primesc însă lucrări fără un atestat specific, din partea Patriarhiei.
OAMENII SIMPLI cumpără obiecte ieftine, pe care le aleg, de multe ori, după ureche sau pentru că se asortează cu covorul, mobilierul sau cu zugrăveala.
MATERIALE ŞI SERVICII CONTRA ARTĂ
Grigore Gabriel Gheorghe este unul dintre principalii FURNIZORI DE MATERIALE pentru artiştii din Bucureşti. „Avem şi o făbricuţă unde preparăm culori sau pregătim pânze şi şasiuri, mai şi importăm. De asemenea, exportăm în Europa de Vest o parte din produse. În magazinul nostru oferim de toate, de la pigmenţi pentru pictură sau bodypainting la lut pentru modelaj şi de la truse de dălţi la pensule“, spune el.
Artiştii se plâng că materialele furnizate de Combinatul Fondului Plastic sunt şi mai proaste, şi mai scumpe decât cele din import. Culorile din Italia sunt cu 50% mai ieftine.
MODALITATEA DE PLATĂ utilizată este interesantă: „În unele cazuri, facem şi bartere, adică în loc de bani primim lucrări, pe care le vindem în magazin şi din preţul cărora ne oprim contravaloarea produselor furnizate respectivului artist.“
UAP primeşte în patrimoniu lucrări ale artiştilor membri, în schimbul diverselor servicii pe care le face acestora. Peste 100 de lucrări din patrimoniul UAP au fost vândute recent pentru o sumă estimată la peste 280.000 de euro.
Curatorii îşi vând mai scump propria piele decât tablourile
În Bucureşti, există patru galerii private care au introdus comportamentul de artist al galeriei
Lumea cumpărătorilor şi a colecţionarilor de artă a început să se diversifice, chiar dacă sunt foarte mulţi care nu ies la vedere şi este mai greu de stabilit cine ce cumpără.
Oamenii politici colecţionează artă în mai mică măsură în prezent, este de părere criticul Pavel Şuşară. „Oamenii politici colecţionari erau mai mult legaţi de PSD, actualii guvernanţi au alte priorităţi investiţionale decât cumpărarea de obiecte de artă. Ei sunt mai mult cu tehnologia, cu maşinile, cu imobiliarele.“
Observatorii fenomenului cultural sunt de acord că a apărut o categorie de oameni de afaceri neangajaţi politic, până în 40 de ani, care îşi stochează surplusurile financiare în artă. Portretul-robot al acestora include faptul că sunt mai puţin spontani şi mai grijulii cu felul în care îşi cheltuie banii decât colecţionarii din anii ‘90, care aruncau cu banii în stânga şi-n dreapta, pentru că erau bani „fără identitate“, în cea mai mare parte.
Şi snobii cumpără artă. Snobismul nu trebuie însă culpabilizat, pentru că, din zece snobi, opt vor fi câştigaţi pentru acţiunea autentică, este de părere acelaşi Şuşară. „Ar fi bine să fie câţi mai mulţi snobi, pentru că aduc câştiguri importante în arta autentică“.
Criticul mai susţine că bogaţii din Top 300 nu sunt cumpărători activi de artă, în adevăratul sens al cuvântului. Aceştia folosesc „emisari“. „Există cel puţin patru galerii private în Bucureşti, care au introdus comportamentul de «artist al galeriei», pe care îl vinde, îl plimbă la galerii internaţionale şi pentru care, uneori, vând tablouri cu 2.000 de euro“, spune criticul de artă Aurelia Mocanu. Acestea sunt Galeria Posibilă a lui Matei Câlţia, Galeria Anaid Art a Dianei Dochia, galeria H’Art a lui Dan Popescu şi galeria Hag a lui Marian Ivan.
O galerie care se ocupă de arta tinerilor are cifre de afaceri destul de mici. Lucrările tinerilor se vând, de regulă, cu 1.000-1.500 de euro. Rulajul unei galerii care se ocupă de arta tinerilor nu poate depăşi 40.000-50.000 de euro pe an, estimează criticul Pavel Şuşară. Sumele de tranzit pot fi spectaculoase, dar puterea economică a galeriilor este slabă, pe o piaţă estimată la zeci de milioane de euro la scară naţională.
Cea mai importantă sursă de venit a galeriilor de artă o reprezintă, aşadar, vânzarea obiectelor expuse. Din banii luaţi pe un tablou sau o statuetă, expozanţii încasează între 10% şi 50%, procentajul mare fiind aplicat necunoscuţilor sau la valori mici ale tranzacţiilor. Dacă pentru unii artişti organizarea expoziţiilor este gratuită, alţii trebuie să plătească până la câteva mii de euro pentru a-şi face cunoscută opera. Aşa este şi cazul lui Ciprian Paleologu, artist de 30 de ani care şi-a vernisat o expoziţie la Simeza, pentru care a cheltuit din bani săi proprii peste 10.000 de lei.
El avea şi posibilitatea de a expune în alte spaţii, cum ar fi holul unor hoteluri sau în interiorul unor restaurante ca „La Mama“ sau „City Grill“. Gazdele l-ar fi taxat însă ca în cazul oricărui eveniment sau puteau să-i ceară un procent din vânzări.
Galeria „Grigore Mora“ este una dintre puţinele care nu cer bani de la artişti, nici pentru expoziţii şi nici pentru obiectele vândute. „La noi, expun cei care şi-au câştigat acest drept fie prin faptul că sunt prezenţi în colecţia patronului (arh. Alexander Hergan, cel care a construit imobilul Charles de Gaulle Plaza de lângă televiziune şi care este descris în termeni elogioşi de criticul de artă Aurelia Mocanu, fiind creditat cu intenţia de a-şi construi propriul său muzeu de artă contemporană, n. red.), fie pentru că participă, ca voluntari, la programele noastre“, explică Mihaela Miron, PR-ul galeriei. „Programul «Art to rent», prin care oricine poate închiria, pentru o perioadă, obiecte de artă, promite să devină o sursă de venituri deloc neglijabilă“, spune ea, arătând că există deja trei clienţi fideli, o companie de consultanţă şi două persoane fizice, plus alţi câţiva expaţi care s-au declarat interesaţi. Aceştia plătesc 4% din valoarea unei picturi pentru fiecare lună în care se bucură de prezenţa ei în casele sau birourile lor.