În întreaga istorie a tehnologiei informaţiei au existat trei momente esenţiale în care aproape totul a devenit altfel. Ele au marcat atât arhitecturile hardware şi software, cât şi modelul de business însuşi.
Varujan Pambuccian este preşedintele Comisiei pentru Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţii din Parlamentul României. Dincolo de funcţia care îi permite (şi îl obligă) să fie unul dintre cei mai puternici lobby-şti ai cauzei IT&C-ului românesc, este şi una dintre cele mai autorizate voci de comentatori ai fenomenului.
Primul s-a consumat în anii ‘80, generat şi dominat de către IBM. Calculatoarele au ieşit din laboratoare şi din zona guvernamentală, câştigând teren în cea a economiei. S-a trecut la producţia de serie, hard-ul, soft-ul de bază şi aplicaţiile fiind produse de către aceeaşi companie. Modelul de business era destul de simplu şi se suprapunea peste cel al industriei clasice de electronică. Al doilea moment este cel al sfârşitului anilor ‘70, când o companie extrem de inovativă (e vorba de Apple) a creat primele calculatoare personale la scară industrială. În acelaşi timp, Microsoft venea cu ideea vânzării soft-ului independent de hard şi crea modelul de licenţiere binecunoscut azi. A fost momentul democratizării accesului la tehnologia informaţiei, moment care a permis toate dezvoltările la care am asistat până acum.
Astăzi, suntem în faţa ridicării celui de-al treilea val. Semnele sale au fost date de dezvoltarea extrem de rapidă a industriei de telecomunicaţii, cu trecerea accentului de la transmisiile de voce la cele de date şi cu consecinţa firească a acestui fapt în creşterea lărgimii benzii. Acum zece ani, Apple venea cu un concept nou, cel de terminal inteligent care să acceseze reţeaua, ca de obicei, puţin cam devreme, lucrul acesta fiind urmat de dispozitivele de tip thin client bazate pe procesoare cu consum extrem de scăzut, dotate cu componente pentru o stocare permanentă minimală şi care se alimentează, de multe ori, direct din reţeaua de comunicaţii. Fibra optică a început să fie din ce în ce mai prezentă în backbone-ul metropolitan, în timp ce în bucla locală, au început să fie din ce în ce mai folosite Ethernet-ul, pentru acces prin fir, şi WiMax, pentru acces radio. Evident, toate aceste elemente ar fi avut un impact minimal dacă în zona conţinutului digital nu se făceau progrese remarcabile. Primul a fost legat de compresia vocii şi utilizarea protocolului IP pentru transmisia de voce. Al doilea, absolut firesc, ţine de compresia şi transmiterea IP a oricărui tip de conţinut multimedia. Pasul hotărâtor a fost făcut însă de către Google. În mod esenţial, el constă în redefinirea raporturilor dintre terminalul utilizat local şi reţea în tot ceea ce îndeamnă software şi conţinut digital. Lărgirea benzii şi apariţia terminalelor inteligente, la care se adaugă creşterea capacităţilor de stocare şi a vitezelor de procesare în reţea, permite utilizarea programelor direct la nivelul reţelei. Cu alte cuvinte, orice program poate fi rezident undeva în reţea, la nivelul terminalului fiind rulate numai elementele de interfaţă. Lucrul acesta, amintind de arhitecturile hardware de la Digital de la mijlocul anilor ‘80, are o serie de avantaje de necontestat, fie că vorbim de sistemul de operare, fie că vorbim de software de aplicaţii. În primul rând, modelul de business se schimbă. El va semăna mai mult cu cel al industriei de cablu TV decât cu cel tradiţional.
Utilizatorii vor plăti un abonament care va oferi acces nu doar la internet, ci şi la software şi conţinut digital. Probabil că ceea ce întelegem azi prin licenţă va deveni în zece ani un nonsens, dar modelul de care vă vorbesc se referă la următorii ani şi am convingerea că mulţi operatori se gândesc deja serios la el sau au început implementări ale lui. Este un model mult mai simplu, cu costuri si preţuri mult mai suportabile atât pentru operatori, cât şi pentru utilizatorii finali. Şi tocmai de aceea, se impune încet, dar sigur.
