La orizont se anunţă un al doilea val al crizei, poate chiar mai puternic decât primul. Încasările la buget nu au cum să crească. De aceea nu vom avea nici pomeni electorale. Anul 2009 va fi primul după 1990 când, într-un an cu alegeri, nu vor exista niciun fel de pomeni electorale. Nu pentru că oamenii politici nu şi-ar dori aşa ceva, ci pentru că pur şi simplu nu va mai fi de unde. Timp de vreo două luni, peste tot apăruseră seminţe de optimism; bursele din întreaga lume a
La orizont se anunţă un al doilea val al crizei, poate chiar mai puternic decât primul. Încasările la buget nu au cum să crească. De aceea nu vom avea nici pomeni electorale.
Anul 2009 va fi primul după 1990 când, într-un an cu alegeri, nu vor exista niciun fel de pomeni electorale. Nu pentru că oamenii politici nu şi-ar dori aşa ceva, ci pentru că pur şi simplu nu va mai fi de unde. Timp de vreo două luni, peste tot apăruseră seminţe de optimism; bursele din întreaga lume au crescut susţinut, ca-n vremurile bune, statisticile oficiale începuseră să furnizeze cifre mai încurajatoare, lumea părea sătulă de criză. Dar această perioadă pare să fi trecut; ştirile negative au început iar să fie preponderente, investitorii au devenit iarăşi reticenţi. Lucrurile s-au petrecut aproape simultan în întreaga lume. România n-a ieşit din acest tipar.
Nu avea cum. Devine tot mai clar că nicio ţară nu va putea ieşi din criză pe cont propriu. Până şi liniştita Elveţie anunţă nişte cifre care par ireale. Orice au făcut guvernele până acum, rezultatele au fost cam aceleaşi: scădere, scădere, scădere… Lumea întreagă bâjbâie, aplică medicamente fără să fie sigură că a fost pus un diagnostic corect. Toată lumea este de acord că nu există o reţetă de combatere a crizei. Numai în România auzi strigăte isterice – să reducem impozitele, să tăiem taxele! Şi astfel de „idei“ îşi găsesc repede susţinători.
Absolut nicio ţară din Europa nu şi-a axat deciziile pe reducerea fiscalităţii. Cele câteva ţări care s-au încumetat să umble la fiscalitate au operat reduceri de jumătate de procent sau ceva similar, în condiţiile în care impozitele principale (pe profit sau pe venit) erau duble faţă de cele din ţara noastră. Deci, în mod cert, nu asta e calea; deficitele bugetare sunt mult mai periculoase pentru a risca o iluzorie stimulare prin reducerea impozitelor.
De fapt, până acum, sunt prea puţini în România aceia care au simţit efectiv criza pe pielea proprie şi nu de la televizor. E vorba de câteva zeci de mii de oameni care şi-au pierdut slujbele (rata şomajului se menţine totuşi sub 6%, în comparaţie cu peste 15% în alte ţări europene). Niciun bugetar, cu excepţia câtorva care lucrau în Palatul Victoria, nu şi-a pierdut slujba. Sigur, nu mai sunt aceleaşi sporuri şi stimulente, dar tot au încasat mai mult decât în 2008, ca efect al majorărilor din ultima perioadă a anului trecut. Au mai resimţit criza mii de antreprenori care-şi văd afacerile ruinate sau în pragul falimentului, din cauza scăderii consumului. Dar, în mod clar, bugetarii au resimţit criza doar dacă s-au uitat la televizor.
Poate că aici e una din pedalele care trebuiau apăsate: reducerea cheltuielilor imense cu personalul bugetar, măsură dureroasă, dar similară cu opţiunea firmelor private. La orizont se anunţă un al doilea val al crizei, poate chiar mai puternic decât primul. Încasările la buget nu au cum să crească. De aceea nu vom avea nici pomeni electorale, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, chiar dacă alegerile vor fi mai crâncene ca niciodată. Anul acesta nu vor exista pomeni, că nu e de unde, poate doar promisiuni…