Putin mai are 5 ani din actualul mandat de presedinte al Rusiei. Însă țara sa este cunoscută pentru tranzițiile de putere care rareori se petrec într-o manieră lină. Astfel, planul retragerii absolute nici nu poate fi luat în calcul de liderul de la Kremlin, pentru că i-ar pune în pericol siguranța și chiar viața.

Și deoarece Constituția Rusiei nu permite unui președinte să dețină mai mult de două mandate succesive, Putin se gândește deja la variante alternative de menținere a puterii. În 2008, acesta a ales să devină numărul 2 în stat și să îl „ungă” în funcția de președinte pe aliatul său apropiat, Dmitri Medvedev. Însă Putin nu a suportat prea bine cei 4 ani în care, cel puțin oficial, a fost numărul 2 în stat, mai ales din cauza deschiderii manifestată de Medvedev cu privire la relațiile cu SUA.

De asemenea, perspectiva de a ceda din nou puterea totală nu e privită deloc cu ochi buni de președintele rus, mai ales în aceste timpuri, când forța aparatului de securitate crește din ce în ce mai mult.

 Astfel, potrivit unei analize Bloomberg, Vladimir Putin pregătește o mutare în care Belarus joacă un rol cheie.

Cum vrea Putin să-și păstreze pe viață puterea?

În linii mari, Putin urmărește să-și conserve puterea prin unirea Rusiei cu Belarusul. Mișcarea ar fi o adevărată gură de oxigen din mai multe motive. Însă înainte de a discuta despre acestea, haideți să vedem de unde își trage rădăcinile această idee.

În 1997, Boris Elțîn, predecesorul lui Putin și Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, au semnat un tratat privind unirea statală dintre Rusia și Belarus. Tratatul își propunea nașterea unei federații cu două state, monedă unică, un singur drapel și o singură stemă. De asemenea, unirea ar fi presupus o piață comună și un sistem judiciar unic. Însă tratatul nu a fost niciodată implementat 100%, ci au fost păstrate mai degrabă atributele economice.

La conducerea noii entități rezultate se află Consiliul de Stat Suprem, care este în subordinea președinților celor două țări, în sistem rotativ, cu excepția cazului în care cei doi lideri supremi decid altfel.

 

Încă din anul 2000, acest Consilliu este condus de Lukașenko, partea rusă neacordându-i niciodată prea mare importanță.

Nici Belarusul nu și-a dorit vreodată îndeplinirea completă a obiectivelor Tratatului, Lukașenko urmărind doar interese economice precum achiziționarea fără taxe de petrol de la ruși, pe care mai apoi să îl poată exporta cu taxe proprii, evitând însă cu orice preț pierderea suveranității impusă prin acceptarea tuturor punctelor Tratatului.

În ultima perioadă însă, definitivarea Tratatului a devenit interesantă pentru Putin. Acesta urmărește ca în 2024 să preia președinția Consiliului de Stat Suprem și să îi lărgească atribuțiile. Practiv, Putin va deveni pe viață stăpân peste Rusia (și Belarus), fără să fie nevoit să schimbe Constituția țării sale, lucru de care se ferește pentru a nu da și mai multă apă la moară contestatarilor săi care susțin că este un lider politic totalitar.

Iar actualul președinte al Rusiei are la îndemână mai multe arme prin care să-l preseze pe Lukașenko să fie de acord cu implementarea Tratatului.

Reforma fiscală care are loc în momentul de față în Rusia generează pierderi economice majore pentru Belarus, care nu mai poate achiziționa petrol și gaze la aceleași prețuri preferențiale ca în trecut. Numai în acest an, se estimează că pierderile se vor ridica la aproximativ 300 milioane $. Pentru acest lucru, Lukașenko a cerut de mai multe ori despăgubiri Rusiei, ori prin reducerea prețului petrolului, ori prin compensații directe.

Iar această cerere nu este de neimaginat pentru ruși, care pun însă o singură condiție, verbalizată prin declarațiile prim-ministrului Medvedev. Acesta susține că cererile lui Lukașenko pot fi luate în seamă doar dacă Tratatul din 1997 va fi implementat în totalitate.

Cererea prim-ministrului rus susține teoria prin care Putin caută să-și conserve puterea devenind în 2024 președintele Consiliului de Stat Suprem. Dacă va reuși unirea pașnică cu Belarus, președintele rus va reuși practic să jongleze între președinția Consiliului de Stat Suprem și președinția Rusiei, păstrând practic pe viață puterea pe care a câștigat-o și minimizând șansele de a fi „lucrat” din interior.