În satele uitate de lume, singurul lucru care mai lasă urme este trecerea timpului. Oamenii au dispărut, cei tineri au plecat la şcoli şi nu s-au mai întors, iar bătrânii au mai rămas… în memoria celor dragi. Satul Alun, situat la numai 30 de kilometri de municipiul Hunedoara, este una dintre aceste aşezări. Aici pare că şi-a făcut culcuşul eternitatea. Satul nu a fost dintotdeauna pustiu. Dimpotrivă, în urmă cu aproape trei decenii satul forfotea de viaţă, el fiind un centru educațional, copiii din Ținutul Pădurenilor veneau să buchisească slova cărții departe de părinți.
Alunul era un renumit centru de învăţământ pentru copiii din zona pădurenilor. Ce-a mai rămas din şcoală, se va prăbuşi în anii viitori. Cândva sat de oameni gospodari, Alunul a ajuns să fie astăzi locul unde crescătorii de animale îşi păşunează oile. Totul în jur trădează bunăstarea de odinioară. Înainte de a ajunge în sat, trebuie să mergi cu maşina aproape 5 kilometri pe un drum pavat cu marmură. Chiar la intrare este vechea carieră de marmură, cu urmele exploatării de altădată.
Pe uliţele satului, aceeaşi marmură a fost folosită la pavaj, iar toate casele au fundaţiile din aceeaşi piatră nobilă. Locuitorii din Alun i-au făcut și lui Dumnezeu o casă din marmură, biserica satului fiind ctitorită din același material, ceea ce o facă unică în România și a doua în Europa, una asemănătoare mai există în orașul Carrara din provincia Massa-Carrara din regiunea italiană Toscana.
Cum se ajunge la Alun
Ca să ajungi la Alun trebuie să apuci drumul Hunedoarei, unul destul de cârpit, denivelat și greu întreținut. În zgâlțâitul mașinii, gândurile se adună greu, mai degrabă sunt împrăștiate. Împarți drumul și nervii cu alți șoferi la fel de agitați și stresați. Intrarea în municipiul cu castel este străjuită de ceea ce a mai rămas din fostul combinat siderurgic. În timp ce te întrebi cum s-a ajuns la situația asta, adică aia în care s-a distrus aproape totul în România, te trezești că treci pe lângă Castelul Corvinilor pe care îl lași pe mâna dreaptă și ții drumul către Ghelari, o comună care găzduiește o biserică monument, singura care s-a construit în vremea regimului comunist, regim cunoscut ca demolator de lăcașe de cult.
Ajuns pe culmile munților Poiana Ruscă uiți de forfota orașului care a fost înlocuită de o liniște magică și aproape curioasă pentru un citadin. Părăsești Ghelariul și mergi mai departe către Poienița Voinii, locul natal al rapsodului și ambasadorului acestor tărâmuri de poveste, prea degrabă plecatului dintre noi Drăgan Muntean. Treci pe lângă casa lui și te gândești la ceea spun pădurenii despre viețile lor, o vorbă auzită de la nea Miron din Feregi: „viața pădureanului este grea, dar nu rea!”. Așezate pe creste, satele pădurenilor ascund și adăpostesc un adevărat patrimoniu cultural, obiceiuri, costume populare, stiluri arhitectonice pe cale de dispariție prin degradare, tezaur folcloric și oameni care sunt tezaure vii ale României.
În timp ce-ți exersezi gimnastica intelectuală, ajungi aproape pe nesimțite la ieșirea din Poienița Voinii către Bunila. Cu mare grijă apuci pe un drum la dreapta care coboară repejor către un drum ce se vede alb pe vale. Este drumul Alunului, unul pavat cu marmură de oamenii care au viețuit pe aici. Mergi încet cu mașina pe bolovanii albi și te gândești cum de e posibil să reziste drumul atâția zeci de ani, când la noi în civilizație ele se strică înainte de a se finaliza lucrările de reparații sau de construcții.
Intrarea în sat este flancată pe stânga de fosta carieră de marmură, iar pe dreapta de îndemnul plăcuțelor suedeze, de data asta adresat hoților, care mai dau năvală din când în când sperând că vor găsi ceva de furat în casele abandonate. Peste vreo două sute de metri, dacă nu mai puțin, ajungi în fața bisericii din marmură, acum mânăstire de maici, care au transformat locul într-o fortăreață pe care cu greu o poți vizita. Treci mai departe prin satul cu uliți pavate cu marmură. Aceasta este omniprezentă. Pe drum, în zidurile caselor, bisericii, școlii, ba chiar și grajdurile sunt construite din marmură.
Fiecare familie era responsabilă de întreținerea drumului din dreptul casei sale
Administrarea localității, mai precis drumurile, se făcea într-un mod inedit. Fiecare familie era responsabilă de întreținerea drumului din dreptul casei sale. Îl reparau, îl curățau și aveau grijă să fie funcțional. Sat de oameni gospodari, necooperativizat, Alunul a fost distrus de bunăstare. Sună paradoxal, dar așa este. Produsele obținute din agricultură și creșterea animalelor le-a permis pădurenilor să aibă venituri consistente cu ajutorul cărora și-au cumpărat case și apartamente la oraș, unde și-au trimis copiii să învețe carte. Și acolo au rămas. Au mai venit prin sat cât au trăit părinții și bunicii, după aia s-a așezat liniștea.
Te mai latră câte un câine. Este un nene căruia i se spune „Ministeru” care își paște oile pe culmile satului. Trăiește departe de oraș. Merge rar acolo pentru a se aproviziona după ce-și vinde brânza produsă din laptele oilor.
Imaginea celor 89 de gospodării părăsite te fac să crezi că timpul s-a oprit pentru totdeauna. Pereţii căzuţi şi gardurile care delimitau proprietăţile, au ajuns să nu-şi mai găsească rostul. Nu mai are cine să se oprească în faţa porţilor. Vechea biserică de lemn, monument istoric, veche de sute de ani, este concurată de noul lăcaş de închinăciune, construit în întregime din marmură. Preotul mai trece pe aici cam de două ori pe an.
Am plecat din Alun, dar nu înainte de a ne promite că vom reveni. Indicatorul localităţii abia mai poate fi citit din cauza ruginii. Privind în urmă, îţi vine greu să crezi că bunăstarea poate distruge. Situat la aproape 900 de metri altitudine deasupra mării, Alunul este înconjurat de zone mirifice. Panorama este una minunată, iar aerul, pur. Nici nu ar avea cum să fie altfel aici. Cine să polueze!? 89 de case şi 842 de hectare sunt ale nimănui. Aici nimeni nu vrea titlu de proprietate asupra terenului. Nu vor, pentru că nimeni nu vrea să se întoarcă aici. Viitorul localităţii este unul incert.
