Ca să-ți faci o idee despre sistemul medical de stat din România nu este neapărat necesar să-i știi dedesubturile și jocurile de culise. Pentru un om care are nevoie de un doctor într-o anumită perioadă din viața lui aceste dedesubturi contează mai puțin spre deloc.
Pentru a putea să-ți faci o părere despre spitalele din România este suficient să te duci să-ți petreci o zi pe holurile unei Unități de Primiri Urgențe a unui spital oarecare. Așa cum am făcut eu.
Mi-am petrecut câteva ore bune la începutul acestei săptămâni pe holurile UPU de la crema spitalelor de stat din România. M-am așezat pe un scaun, exact lângă cei care stau ore în șir în așteptarea bolnavilor pe care-i însoțesc. Acolo unde stau "aparținătorii". Spitalul Municipal este departe de a fi ceea ce obișnuiam să mai vedem pe la televizor, în celebrul film "E.R.". Aici funcționează trei secții de primiri urgențe: Urgențe Majore 1, Urgențe Majore 2 și Urgențe Minore. Prin intermediul stației de la recepție se anunță la fiecare 5 minute nevoia pentru un brancardier sau o infirmieră. Și de aici încep cele 6 drame. Într-un spital care are parcarea din față plină ochi cu ambulanțe, sunt maximum 3 sau 4 brancardieri. Și aici se creează următoarea situație: Pur și simplu, de cele mai multe ori, nu are cine să te preia cu un căruț sau cu o targă din salvare.
Prima dramă: Nu există personal.
A doua dramă: Cei care sunt pe tură se mișcă într-un ritm care nu seamănă deloc cu filmul "E.R.". Demotivarea a început să li se întipărească pe chip. Se mișcă încet, nu au chef și nu au viteză de reacție într-un spațiu care exact asta cere.
A treia dramă: Asta se întâmplă în cel mai bine cotat spital din România. Dacă te duci într-un spital precum Sfântul Ioan, acolo lucrurile stau și mai rău.
A patra dramă: Nu e vorba numai de brancardieri. Din spitale lipsesc medici, asistente, paturi, echipamente medicale.
A cincea dramă: Eu plătesc aceste servicii de care nu pot beneficia atunci când am nevoie. Cine spune că sistemul public de sănătate este gratuit nu știe ce spune. Eu plătesc în fiecare zi câte 5% din salariul brut pentru asigurări de sănătate. Să zicem că un român cotizează cu 100 de lei pe lună. Dacă ar depune acești bani la bancă, la o dobândă de 5% pe an, în cinci ani ar aduna aproape 2.000 de euro. În 10 ani, ar strange aproape 4.000 de euro. Pentru acești bani, poți beneficia de servicii de mult mai bună calitate într-un spital privat.
A șasea dramă: cu toate astea, angajatul spitalului are salariul mic. Nu-l motivează absolut nimic să mă plimbe cu targa de colo-colo prin spital, pe unde am nevoie. Stă în firea lucrurilor să fie așa: un angajat prost plătit nu își face treaba cum trebuie.
După ce mi-am petrecut o zi la "urgențe", după ce am văzut cu ochii mei cum ești lăsat în mijlocul holului să aștepți până vine cineva să te ia, mi-am dat seama că sunt exact în situația omului care tocmai a petrecut o zi lângă oamenii pe care-i plătește. Și atunci, există două variante: fie mergem pe sistemul statelor din nordul Europei, unde asigurările sociale reținute din salariu sunt enorme, dar ele stau la baza unui sistem public de sănătate foarte bine pus la punct, fie mi se diminuează contribuțiile ca să pot economisi pentru sănătate pe cont propriu.