«Problemele din sectorul financiar au fost agravate de politica Rezervelor Federale de reducere constantă a dobânzilor.» Pe măsură ce actuala recesiune se adânceşte, o întrebare repetată iar şi iar nu ne dă pace: cum a fost posibil ca un astfel de cutremur al pieţelor financiare să aibă loc într-o economie puternică? Mulţi susţin că a fost vorba de lăcomie. Alţii menţionează neaplicarea legii de către organismele de reglementare. Poate că vina le aparţine oa
«Problemele din sectorul financiar au fost agravate de politica Rezervelor Federale de reducere constantă a dobânzilor.»
Pe măsură ce actuala recesiune se adânceşte, o întrebare repetată iar şi iar nu ne dă pace: cum a fost posibil ca un astfel de cutremur al pieţelor financiare să aibă loc într-o economie puternică? Mulţi susţin că a fost vorba de lăcomie. Alţii menţionează neaplicarea legii de către organismele de reglementare. Poate că vina le aparţine oamenilor obişnuiţi, a căror lipsă de instruire în chestiuni financiare i-a făcut să ia decizii iresponsabile. Toţi aceşti factori au jucat un rol, însă elementele determinante probabil că au fost politica monetară a Rezervelor Federale (Fed) şi stimularea de către guvern a proprietăţii private asupra locuinţelor.
Problemele din sectorul financiar au fost agravate de politica Fed de reducere constantă a dobânzilor. În anii ’90, când economiile din fostul bloc sovietic au intrat în circuitul economic mondial, iar China şi India şi-au început expansiunea, producţia a crescut dramatic pe tot globul, reducând ameninţarea inflaţiei. Aceasta a permis băncilor centrale din toată lumea să scadă dobânzile fără a se preocupa, cum fac în mod normal, de inflaţie. În 2001, Fed a coborât rata dobânzii de politică monetară de la 6,5% la 1,75% în mai puţin de 12 luni, ceea ce a făcut ca accesul la creditare să fie ieftin. Reacţia oamenilor era de aşteptat: s-au împrumutat şi s-au tot împrumutat, au cumpărat şi au tot cumpărat.
În acelaşi timp, guvernul american a susţinut achiziţionarea de noi locuinţe. A încurajat companiile Fannie Mae şi Freddie Mac (organizaţii private susţinute de guvern) să acorde mai multe credite şi a redus nivelul minim al rezervelor obligatorii la 2,5%. Însemna că aceste companii puteau da 97,50 de dolari ca împrumut ipotecar pentru fiecare 2,50 de dolari de care dispuneau, sub formă de capital, pentru a acoperi posibilele credite neperformante. Ponderea proprietarilor în totalul ocupanţilor de locuinţe a urcat la 69%, de la media tipică de 64% pe durata unui interval de 35 de ani. Între 2001 şi 2004, numărul creditelor subprime a crescut de peste trei ori, reprezentând 37% din totalul creditelor ipotecare de pe segmentul rezidenţial. În 2006, împrumuturile subprime reprezentau 48% din toate creditele ipotecare.
Un deceniu de reducere a dobânzilor – la care s-a adăugat politica guvernamentală – a dat naştere unui coşmar. Raportul mediu dintre preţurile locuinţelor şi venituri a urcat de la 3:1 la 4:1. Preţurile locuinţelor au urcat cu 80% în câţiva ani. În 2004, în faţa ameninţării inflaţiei, Fed a început majorarea dobânzii de intervenţie, care a crescut până în 2006 la 5,25%. Cererea pentru locuinţe a scăzut, iar preţurile au coborât cu 25% în circa doi ani. Valoarea multora dintre activele aflate la baza miilor de miliarde de dolari în credite ipotecare era mai mică decât valoarea nominală a împrumuturilor, punând în pericol bănci şi întregul sistem financiar.
Analiza cauzelor complexe ale acestui dezastru abia a început. S-ar putea să fie nevoie de câteva decenii pentru a descoperi adevăraţii vinovaţi. Între timp, coşmarul din prezent continuă, în vreme ce economia încearcă să-şi regăsească echilibrul şi normalitatea.
George Vredeveld este director al Economics Center for Education & Research şi Alpaugh Professor of Economics la College of Business, University of Cincinnati.