În Vest, corupţii ajung în faţa justiţiei. La noi, corupţii cumpără justiţia.

Spuneam săptămåna trecută că multiplele crize financiare autohtone din anii ’90 au făcut să treacă neobservat în Romånia colapsul fondului Long-Term Capital Management de acum zece ani. În lipsa unor noi crize în Romånia, iată că a apărut însă tentaţia de a le compara pe cele vechi (falimentul Bancorex şi nu numai) cu ce se întåmplă acum în Statele Unite. Astfel de comparaţii sunt pe cåt de nocive, pe atåt de stångace.

Tendinţa de a ne scuza boacănele proprii arătånd cu degetul la bubele Vestului e veche de cånd tranziţia. Nu puţini politicieni au sugerat că nimeni nu-i poate da lecţii despre corupţie Romåniei fiindcă şi Italia, Germania şi SUA au corupţii lor. Nocivitatea acelui raţionament consta în mesajul său subliminal – că romånii nu au de ce să se plångă cånd îi fură propriii aleşi. Ceea ce invalidează întregul argument este însă faptul că, în Vest, corupţii ajung în faţa justiţiei. La noi, corupţii cumpără justiţia.

De o manieră similară, comparaţia între, pe de o parte, criza pe care o reprezintă falimentul Lehman Brothers sau salvarea in extremis a AIG şi, pe de alta, falimentele de la Bancorex, Columna, Banca Albina sau Banca Internaţională a Religiilor sunt invalidate de cåteva diferenţe importante. În cazul Romåniei, cåţiva băieţi deştepţi s-au ales cu credite ieftine, preferenţiale, şi au scăpat nevătămaţi, în timp ce nu puţini oameni de rånd şi-au pierdut banii depozitaţi la băncile falimentate, nerecuperåndu-i nici măcar după ce Guvernul a intervenit cu subvenţii şi a preluat controlul asupra unora dintre instituţii. Guvernul romån încă umblă după miliardele pierdute în scandalurile financiare ale anilor ’90. Romånii au plătit scump pentru falimente, nu numai indirect, prin banii de la buget utilizaţi, dar şi direct – cånd depozitele lor s-au evaporat.

În SUA anului de graţie 2008, firul roşu al intervenţiilor Washingtonului în sectorul privat este determinat deopotrivă de refuzul de a arunca miliarde pentru a salva acţionarii instituţiilor în criză şi de teama faţă de propagarea crizei asupra omului de rånd, lovit deja de căderea pieţei imobiliare. Cu alte cuvinte, au fost „salvate“ numai acele instituţii al căror colaps periclita întregul sistem bancar. Lăcomia în forma ei pură a fost pedepsită. Mulţi „băieţi deştepţi“ au pierdut milioane – şi încă mai pierd.

În cazuri ca Lehman Brothers sau AIG, acţionarii pierd sume mari de bani şi sunt pedepsiţi pentru riscul asumat investind în acele companii. De exemplu, acţionarii AIG plătesc o dobåndă foarte mare pentru împrumutul acordat de banca centrală companiei. În cazul Fannie Mae şi Freddie Mac, intervenţia guvernului a fost motivată de consecinţele unui faliment asupra americanilor de rånd, ale căror credite ipotecare sunt garantate de cele două instituţii. Nu în ultimul rånd, acei americani care s-au întins mai mult decåt le permitea plapuma financiară nu au şanse să fie salvaţi de la faliment, decåt dacă pot eventual dovedi că au fost induşi în eroare cånd şi-au contractat creditele.

Cu siguranţă, încă este timp pentru ca guvernele vestice să facă greşeli în eforturile de a atenua efectele crizei financiare. Cu toate acestea, ţări ca Romånia au ocazia să înveţe limitele riscului din conjunctura actuală. Nu e momentul să ne bucurăm de noţiunea eronată că necazurile noastre s-au abătut şi la case mai mari.