Prin urmare, „întoarcerea” este încercarea Americii de a pune ordine în lume în numele democrației, drepturilor omului și a modului de viață american, transmite New York Times.

După patru ani de Donald Trump, impulsul revenirii la obiceiuri familiare este de înțeles. Însă acele obiceiuri, mai cu seamă justificarea morală a dominației militare a unei țări, s-au dovedit a fi distructive. Ceea ce contează e dacă administrația Biden va face efectiv din America – numărul unu la forțe armate și la tranzacții cu armament – o forță mai puțin violentă în lume. Din această perspectivă, viziunea mai generală a dlui Biden, cea în care SUA împart planeta în aliați subordonați și adversari tot mai numeroși și suportă povara relațiilor cu ambele tabere, rămâne una îngrijorătoare, indiferent cât de generoasă e retorica lui sau cât de diplomatice sunt acțiunile sale.

Biden a semnalat deocamdată unele îmbunătățiri

A tăiat sprijinul guvernului pentru „operațiuni ofensive” în Yemen și vânzările de armament conexe către Arabia Saudită, anulând groaznica politică lansată de președintele Barack Obama și intensificată de președintele Trump. A luat măsuri pentru revenirea în acordul nuclear cu Iranul, esențial pentru evitarea unor războaie viitoare.

Chiar și cuviința vorbelor sale e o schimbare binevenită față de atacurile dlui Trump, care remodelase SUA după propria sa imagine amenințătoare. În 2016, când dl Trump s-a proclamat în campania electorală „cel mai militarist om care există”, mai mulți observatori ar fi trebuit să bage de seamă. Uneori așa s-a și comportat ca președinte, impunând sancțiuni draconice Iranului și Venezuelei și lăsând în Siria sute de trupe „doar pentru petrol”.

Și totuși, e departe de a fi clar dacă un militarist demagog la Casa Albă a făcut mai mult rău prin atitudinea sa războinică decât cei doi predecesori ai săi de culori politice diferite. Dlui Trump nu i-a fost dificil să-și îndeplinească promisiunea „dominația noastră militară trebuie să fie necontestată”: pentru asta nu trebuia decât să moștenească forțele armate detașate pe tot globul vreme de decenii. În cele din urmă, el a intensificat multe dintre conflictele deja existente, dar a reușit să nu pornească altele noi (deși n-a fost departe cu Iranul) și să plaseze războiul din Afganistan pe o traiectorie către încheiere.

Joe Biden ar putea repeta aceleași greșeli

De aceea mandatul dlui Trump face cu atât mai important, nu mai puțin important, să fii critic cu ceea ce s-a petrecut înainte de el. Versiunea americană de „internaționalism liberal” – eufemism pentru dominație militară globală exercitată în numele valorilor liberale – rămâne sursa primară a unui dezastru de politică externă întins pe decenii. Dacă dl Biden nu va contesta premiza, el va repeta aceleași greșeli, numai că într-o lume mai competitivă.

„Ne vom îndeplini responsabilitatea de a apăra libertatea umană împotriva violenței și agresiunii”, declara George W. Bush fix când se pregătea să comită un act suprem de agresiune violentă, invadarea Irakului. Sute de mii de irakieni l-au plătit cu propriile vieți. Ulterior, dl Bush, reales, scria poetic despre „a pune capăt tiraniei în lume”.

Ca și actualul președinte, Barack Obama și-a preluat funcția aclamat pentru că nu era predecesorul său. Și în 2012 chiar a proclamat că „America s-a întors”. Însă dl Obama, deși s-a opus frecvent unor îndemnuri la intervenție, nu a reușit să-și încheie primul mandat fără a lansa o escapadă militară dezastruoasă. Aceasta, decisă din motive umanitare și având susținere multilaterală, urmărea să împiedice un masacru în Libia. A sta cu mâinile în sân, explica dl Obama, ar fi dus la „pătarea conștiinței lumii”. În cele din urmă, intervenția a prelungit războiul civil din Libia, a determinat prăbușirea regimului, a dezlănțuit haosul, terorismul și sclavia. Într-un sens mai general, dl Obama a extins și perfecționat războiul veșnic prin intermediul dronelor și forțelor speciale pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu.

La Washington puține conștiințe – sau cariere – au fost pătate de păcatele intervenționiste ale Americii. Elitele politicii externe au dat dovadă de tot mai multă ingeniozitate în privința justificării dominației armate, adoptând succesiv motive precum oprirea genocidelor în anii ’90, răspândirea democrației în anii 2000 și îngrădirea influenței autoritare a Chinei și Rusiei cel mai recent. Acțiunile dlui Trump, în mare măsură similare din punct de vedere militar cu ale afabililor săi predecesori, expun limpede limitele utilizării puterii coercitive a SUA în numele umanității.

Președinții SUA au pus în joc credibilitatea democrației liberale

Înzestrarea puterii militare cu o morală fariseică nu a produs doar eșecuri politice succesive. Ea a și mânjit înseși idealurile rechiziționate în slujba politicii de forță. Pornind în cruciadă pentru a răspândi libertatea de tip american, președinții au pus în joc credibilitatea democrației liberale. Atunci când campaniile lor au eșuat în străinătate, o parte dintre americani s-au reorientat spre autoritarism în țară. Poate că dl Trump, cu performanțele sale abisale în materie de cruzime, a putut deveni președinte doar după ce predecesorii săi abordaseră chestiuni fundamentale prin prisma unei morale superficiale, lăsându-i pe alții să plătească prețul.

După dl Trump, americanii nu trebuie să se mulțumească cu o situație în care țara lor face lucruri rele în scopuri mai bune. America nu s-a „întors” și nici n-ar trebui să ne dorim să se întoarcă.

Președintele Biden ar trebui să se rupă fără ezitare de statu-quo-ul ante-Trump. El a dispus cu înțelepciune un audit al gabaritului militar al Americii și ar trebui să-l folosească pentru a aduce acasă o mare parte dintre cei vreo 200.000 de soldați răspândiți pe întregul glob, descâlcind astfel SUA din disputele regionale. În mai el ar putea deveni președintele care va fi pus capăt războiului american din Afganistan, onorând acordul de retragere semnat de SUA. Mai departe, el ar trebui să stingă războiul contra terorii, să clădească o pace cu Coreea de Nord, în loc să încerce cu naivitate s-o denuclearizeze, și să-i transmită Pentagonului că nu „competiția dintre marile puteri” va fi principiul călăuzitor al relațiilor cu China și Rusia.

Numai atunci își va putea el îndeplini angajamentul de a orchestra cooperarea împotriva celor mai grave pericole globale, cum ar fi pandemia și schimbarea climei, și de a investi în poporul american acolo unde trăiește și muncește el.

Sarcina dlui Biden – și a unei noi generații – nu este să restaureze conducerea americană a lumii, ci mai degrabă să conducă America spre un nou loc în lume.