După ce a păstrat, iar ulterior a și întărit bazele militare din Germania pe care Donald Trump intenționa să le reducă, huiduielile din Palm Beach au devenit surde în urma uralelor venite din partea aliaților SUA. Primii pași ai lui Joe Biden întru ilustrarea viziunii sale cu privire la guvernarea Americii nu puteau fi mai prompți.

Retrospectiv însă, aceste măsuri au fost și cele mai la îndemână. După șase luni de președinție, Biden se poate lăuda cu o mai mare coeziune. Acordul cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică Europeană (OCDE) pe tema taxelor ilustrează un multilateralism care uneori pare să fie de dragul formei. Totuși, ceea ce nu poate el să pretindă este ruptura totală de predecesorul său.

În privința Chinei, el nu a fost niciodată pe cale să detensioneze o situație care a devenit deja în aceeași măsură o ciocnire între două sisteme de guvernare și între interese de ordin național. Mai surprinzătoare este însă continuitatea mijloacelor. Protecționismul, atât de șocant atunci când Donald Trump l-a revigorat, pătrunde în administrație atât sub forma taxelor dure, cât și sub forme ceva mai delicate. Acesta e locul în care stânga democrată se unește cu statul unei securități naționale. E greu de împăcat interesul național în achiziții sau în politica industrială cu ordinea unei lumi liberale bazate pe o serie de relații pozitive. În competiția cu autocrații, Biden să se ferească să nu le realizeze cumva visul lor legat de un sistem economic de-globalizat.

Ca presupus dur, Trump se arăta ‘rău’ în special atunci când întocmea lista cu aliați împotriva Chinei. Printr-un simplu comportament civilizat, Biden s-a descurcat mai bine. Dar chiar și în acest context, deosebirile pot fi exagerate. Ambii se gândesc la o luptă deschisă pentru supremație asupra lumii. Și amândoi au trebuit ‘să-și vândă’ teoriile unei Europe care nu are de apărat nicio poziție ca superputere, potrivit Financial Times.

În general, Biden evită retorica gen ‘ori cu noi ori împotriva noastră’. Dar tonul călduros al summitului G7 din luna iunie a mascat puțin lupta de a conveni o formulare de termeni în privința Chinei. Bunăvoința sa, oricât de prețioasă ar fi ea după patru ani de ranchiună intraoccidentală, nu trebuie confundată cu o armonie în privința celei mai grave dileme din lume.

Amintirea fostului președinte percutează dincolo de politica pe tema Chinei. Trump intenționa ca, până în luna mai, anul acesta, să retragă forțele SUA din Afganistan. În cazul lui Biden, noutatea a fost aceea de a o amâna cu două luni. Trump a pus capăt deschiderii manifestate de Barack Obama față de Cuba. Chiar înainte de recentele acte de brutalitate ale liderilor de pe insulă, Biden nu s-a prea grăbit să refacă relațiile așa cum speraseră unii democrați. Trump nu a sancționat Arabia Saudită pentru asasinarea unui jurnalist disident și pentru amestecul țării în Yemen. Biden s-a arătat mai dur, dar nu până-ntr-acolo încât să pericliteze relațiile.

„Realpolitik” (termen aparținând politicianului german Ludwig von Rochau, care poate fi tradus prin pragmatism – n.red.) explică cele mai multe dintre aceste lucruri. Asta explică lentoarea cu care se face revenirea într-un pact nuclear cu Iranul cel neascultător și acceptarea unui nou gazoduct între Rusia și Germania. „Sunt atâtea lucruri de făcut în doar șase luni,” a spus Antony Blinken. Secretarul de stat ar avea dreptate chiar și într-o lume neafectată de pandemie.

Și totuși, reimpulsionarea lozincii ‚America se întoarce!’ nu a fost niciodată atât de temerară încât să frizeze neglijența. Un motiv ar fi acela că asta presupunea ca politica externă a SUA să fi fost. până în 2016, imaginea însăși a unui multilateralism conștient. Un alt motiv ar fi acela că s-a subestimat gradul în care Trump a putut schimba felul americanilor de a percepe lumea.

Un singur aspect leagă însă toate politicile lui Biden de predecesorul său. Este dorința de a minimaliza toate apelurile la atenție și la resurse care nu țin de China. În realitate, schimbarea climei rămâne singura pe cale de a deveni o prioritate. Ciocnirea dintre superputeri, care surprindea în 2018, a devenit punctul fix al politicii externe a SUA. Inutil de spus că Biden este mai bun în această privință. Dar el nu va fi ultimul președinte care va activa în umbra lui Trump.

Sursa foto: Dreamstime