Ce poţi spune despre o tânără de 24 de ani care a murit? Care a trăit cu adevărat doar vreo opt ani de zile, fiindcă la începutul vieţii era prea mică să înţeleagă ceva, iar la sfârşit s-a îmbolnăvit de o boală terminală. Dar atunci când pe tânără o cheamă Democraţia, iar boala de care suferă ea se numeşte pesedită cronică?

Recunosc, am exagerat puţin în rândurile de mai sus. Doar puţin. Fiindcă actuala Putere nu ratează nicio ocazie să ne demonstreze că tânjeşte după o dictatură sănătoasă, în care nomenclatura aleasă pe sprânceană dintre şmecheri şi derbedei să poată să taie şi să spânzure, fără frică de lege. Să ia cu japca bani de la toţi cei care muncesc cinstit şi să-i cheltuiască după bunul plac, pe baza vechiului algoritm PCR (Pile – Cunoştinţe – Relaţii). Iar capul grupării – să-l numim pentru moment premier – să poată spune proştilor că el habar n-are de niciun matrapazlâc, că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Mai rămâne să apară şi un Cabinet numărul doi ca să ne întoarcem în timp, nu zece ani, cum declara preşedintele Băsescu, ci mai bine de două decenii şi jumătate.

Am spus-o de multe ori şi nu voi ezita să o repet de câte ori este necesar, în speranţa că oamenii normali vor înţelege: nu poate exista prosperitate pentru populaţia unei ţări care trăieşte în totalitarism. Nu este posibil ca o structură piramidală foarte puternică, chiar dacă ar avea la început intenţii bune, să nu sfârşească prin a proteja interesele celor puţini şi sus-puşi în dauna celor de la bază. Singura soluţie este separarea puterilor, controlul reciproc şi aplicarea legii în mod egal pentru toată lumea. Iar recenta modificare a Codului penal, votată cu două mâini în Camera Deputaţilor de toţi infractorii, nu numai că loveşte în statul de drept numit România, dar zădărniceşte orice efort de a aşeza ţara pe baze instituţionale solide, care să ducă, în timp, la o viaţă bună pentru locuitorii săi. Superimunitatea de care vor să se bucure acum parlamentarii creează o superputere imposibil de atins de către oricine. O clasă socială care poate să scrie legi după bunul ei plac, aplicabile oricui, dar nu şi ei însăşi. De aici şi până la celebrul „statul sunt eu“ al lui Ludovic al XIV-lea nu mai este decât o jumătate de pas. Iar 2014 ar putea fi un an negru în istoria ţării noastre, dacă electoratul nu se trezeşte la timp.
Chiar dacă organizarea pe care o doresc capii PSD în visele lor cele mai umede ar putea – prin absurd – să funcţioneze, am deveni o naţiune de condamnaţi la muncă silnică. România are nevoie de capitalism. De relaţii bune cu Uniunea Europeană, din care face parte. De protecţia militară a Statelor Unite. Orice fisură în această construcţie este de natură a opri investiţiile private.

Nici măcar bogaţii români nu-şi vor mai risca banii (indiferent cum au fost aceştia făcuţi) într-o economie aflată la cheremul unor incapabili autosuficienţi, a căror singură preocupare este să-şi asigure propria prosperitate şi să-şi hrănească ego-ul maniacal cu plimbări prin lume în aeronave de lux, în compania unor cohorte de supuşi şi pupincurişti. Banii se vor scurge astfel către alte locuri mai prietenoase cu investiţiile, către pieţe în care oamenii o duc mai bine şi în care consumul creşte. Iar ţara noastră va fi o doar o Moldovă un pic mai răsărită, care a apucat pentru o seară să danseze la Balul de Cristal al europenilor, dar care la sfârşit a fost dată afară de la petrecere fiindcă a încercat să plece acasă cu argintăria dosită în chiloţi.

Acest articol a apărut în ediţia print numărul 50 a revistei Capital din săptămâna 16-22 decembrie 2013