Ionuţ Popescu
Revista cât un ou
La inceputul lui decembrie 1992,atunci cand a aparut primul numar din Capital,pretul unui exemplar era egal cu pretul unui ou. Prima publicatie color exact atat valora. Capital era o prezenta oarecum ciudata. In acea vreme ,de aspectul grafic se ocupau (e un fel de a spune) secretarii generali de redactie formati inainte de ’89, a caror principala preocupare era sa inghesuie cat mai mult text intr-un spatiu cat mai mic. Cand elvetianul care supraveghea aparitia primelor numere,Urs Brotchie, ne-a spus ca titlul de pe prima pagina nu trebuie sa
aiba mai mult de 20 de caractere,pentru ca ochiul doar atat poate sa cuprinda fara sa se miste, mi-a devenit clar ca noi vom juca in alta liga decat celelate gazete. Atunci cand a aparut Capital era vremea in care abia se revenise la obiceiul ca ziarele sa apara si lunea. Pana atunci,saptamana ziarelor incepea de marti pentru ca tipografii nu doreau sa lucreze dumnica. Intresul publicului pentru presa scrisa se mai domolise dupa ce ,in 1990, Adevarul si Romania Libera trageau tiraje de 1,5-2 milioane de exemplare pe zi. Publicatii economice , practic,nu existau. Scriam pentru niste cititori, oameni interesati de afaceri, care nu prea existau; sau carora noi le puteam spune prea putine lucruri care sa-i intereseze, de exemplu cu cat se mai vand la Istanbul panzele de fierastrau sau rulmentii. E chiar un exemplu de publicatie care a crescut in acelasi timp cu cititorii ei. Mai greu era sa explicam functionarilor cu care intram in contact, cine suntem; sunam la vreo institutie si spuneam ca suntem de la Capital. Intrebarea care urma era daca suntem de la primarie sau de la prefectura,pentru ca de la "capitala’ intelesese ca suntem.
Bursa s-a
infiintat la trei ani dupa primul numar al revistei. In fiecare marti asteptam nerabdatori sa primim de la bursa faxul cu sumarul tranzactiilor din singura zi a saptamanii in care aveau loc tranzactii cu actiunile celor 12-13 societati listate. In cei 15 ani de la aparitie,Capital a fost mai mult decat o revista; a fost un deschizator de drumuri (suna banal !),un fel de loc in care se faceau,inevitabil, experimente,cele reusite fiind repede copiate si
de ceilalti.
George Straton
A fost primul director general al revistei Capital. Astăzi este preşedinte-director general al Grupului de Editură şi Consultanţă în Afaceri Rentrop & Straton, înfiinţat în 1995.
Au trecut 15 ani de atunci, dar Capital a rămas în sufletul meu, cu toate momentele fericite sau obstacolele specifice oricărui început. De fapt, doar cu momentele fericite, pentru că ele sunt cele ce ne împlinesc viaţa profesională şi ne permit să progresăm, să construim alte şi alte proiecte. Lansarea Capital, la mai puţin de trei ani de la Revoluţie, putea fi considerată un demers riscant. Să nu uităm că a vorbi despre capitalism, chiar şi în 1992, era sinonim cu o sinucidere în public.
Capital a însemnat şi înseamnă, înainte de toate, un extraordinar capital uman. Oamenii sunt cei care au lansat Capital şi l-au instalat confortabil pe poziţia de lider al presei economice. Tot oamenii sunt cei ce-l menţin acolo, în condiţiile în care concurenţa este tot mai acerbă. Cum piaţa de media economică s-a maturizat, rolul pe care Capital îl joacă în fiecare săptămână este mai mult decât onorant: deschizător de drumuri, creator de opinie, observator atent şi echidistant al mediului de afaceri. Şi astăzi, când primesc ziarul, am aceleaşi emoţii pe care le încercam când îl aşteptam să iasă cald de sub rotativă. Felicit echipa de atunci, şi, în egală măsură, echipa de acum! LA MULŢI ANI, CAPITAL!
Andreea Roşca
A început ca redactor, în prima echipă care a lansat revista Capital, pentru a deveni, în 1999, redactor-şef. Astăzi, este Director Business Press la Realitatea – Caţavencu
Capital nu este un produs media. Este o bază de date uriaşă care cuprinde drumul economic parcurs de România din timpul primelor companii private, la statutul de membru al Uniunii Europene. Este un martor şi un făcător de istorie. În 1993, când românii nici nu visau călătorii libere in lume, Capital scria despre desfiinţarea vizelor.
În 1994, când ideea de carieră şi piaţă a muncii era străină majorităţii populaţiei, Capital publica prima pagină dedicată domeniului. În acelaşi an, când toată lumea asimila ideea de asigurări cu un impozit, revista publica primele pagini despre acest subiect.
Sunt puţine domeniile şi momentele în care Capital nu a deţinut poziţia de lider şi inovator de-a lungul ultimilor 15 ani: de la campaniile de abonare, până la lansarea primului top al averilor. Cheia succesului său a stat tocmai în această mentalitate de inovator al pieţei de media.
Echipele editoriale care au construit această reputaţie au privit mereu către ziua de mâine pentru a găsi cele mai bune subiecte ale momentului. Poate că mutaţiile majore din piaţa de telefonie au venit cu un an mai târziu, poate sistemul cotei unice nu a adus exact schimbările anticipate, dar tendinţele şi viziunea au rămas valabile.
Ingredientele presei de calitate nu s-au schimbat: viziunea, întrebările şi legătura cu oamenii din economie, cu cei care fac lucrurile despre care se scrie rămân valabile. Dar, pentru următorii 15 ani ai revistei Capital, provocarea rămâne să păstreze nu numai calitatea editorială, dar şi relevanţa informaţiilor, într-o piaţă cu consumatori mult mai sofisticaţi, cu mijloace de informare instantanee şi cu o viziune mult mai largă asupra lumii de dincolo de graniţele României.
Constantin Rudniţchi
A făcut parte din prima echipa Capital in primii ani si a fost redactor-şef adjunct în perioada 1999-2003. În prezent, este implicat în mai multe proiecte de presă
În toamna anului 1999, o bancă turcă din România mă ameninţa vehement cu chemarea în instanţă. Mai precis, încerca să mă scoată ţap ispăşitor pentru faptul că o bună parte din banii pe care îi strânsese din economiile românilor fuseseră trimişi în Turcia. Lansasem câteva aprecieri negative referitoare la banca respectivă, pe un post de radio naţional, şi, după numai câteva zile, pe uşile de la intrare ale tuturor sucursalelor băncii se afişase un anunţ în care se afirma că problemele de lichiditate erau în exclusivitate din vina mea.
Desigur, ideea responsabililor băncii era de a crea o breşă între funcţia pe care o aveam la revista Capital (atunci, eram redactor-şef adjunct) şi calitatea în care făcusem comentariul privind banca la postul de radio, astfel încât, dacă banca m-ar fi chemat în judecată, revista Capital să nu se implice în litigiu. Numai că lucrurile nu au stat deloc aşa.
Echipa de la Capital a avut exact o reacţie inversă. Interesant este că acest tip de reacţie a venit de la redactorii revistei. Cred şi acum că, pe de o parte, a fost vorba de faptul că tema devenise deja un subiect important de presă, dar, pe de altă parte, a fost şi o reacţie de solidarizare a echipei de jurnalişti.
Capital a scris o serie de articole interesante despre banca turcă, procesul cu care fusesem ameninţat n-a mai avut loc şi banca a dispărut între timp. Este un bun exemplu care vorbeşte de la sine despre cum funcţiona echipa de la Capital. Cred că, încă de la prima echipă, din anul 1992, acest tip de atitudine, acest spirit a fost cartea câştigătoare atât pentru jurnalişti, cât şi pentru revistă.
Valentin Negoiţă
A fost primul redactor-şef al Capital. În prezent, este preşedintele Asociaţiei Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente pentru Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţii (APDETIC)
15 ANI DE CAPITALISM
La începutul anilor ‘90, presa economică din România număra doar două, trei titluri de publicaţii care se adresau cu precădere managerilor şi specialiştilor din domeniul financiar-bancar. Pe măsura dezvoltării mecanismelor economiei libere şi a deschiderii pieţei româneşti spre exterior, cererea de informaţii de afaceri şi analize economice a impus prezenţa unor publicaţii care să răspundă nevoilor şi aspiraţiilor de schimbare ale consumatorilor români de presă.
Lansarea revistei Capital, în decembrie 1992, a marcat apariţia primului săptămânal de afaceri, care, prin formă şi fond, oferea un concept modern, inovator, ce urmărea prezentarea fenomenelor economice ca experienţă de viaţă, pe înţelesul tuturor.
Pentru cititorii de presă economică, pentru întreprinzătorii aflaţi la început de drum şi pentru clasa mijlocie în formare, Capital a reprezentat sursa de informare competentă şi obiectivă, autoritatea explicativă care a făcut accesibilă înţelegerea evenimentelor economice şi financiare, ca şi a implicaţiilor acestora la nivelul întregii societăţi.
În cei 15 ani de la lansare, revista a însoţit drumul sinuos al tranziţiei României către economia de piaţă, al integrării în structurile europene, oferind cititorilor săi „capitalul informaţional“ necesar înţelegerii şi stăpânirii transformărilor profunde din planurile economic şi social.
Reţeta câştigătoare a constat în inspirata şi benefica îmbinare a resurselor şi know-how-ului elveţian cu talentul şi creativitatea jurnaliştilor români cu care am pornit această „întreprindere capitalistă“ acum un deceniu si jumătate, precum şi ale celor care continuă povestea de succes Capital în mass-media românească.
Petre Barbu
A făcut parte din prima echipă a revistei, devenind ulterior senior editor şi redactor-şef-adjunct Capital. De anul acesta, este senior editor la ziarul Adevărul
Avertisment
Cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a revistei Capital, îmi permit să avertizez colectivul redacţional că, dacă în următorii doi ani publicaţia va pierde statutul de lider al presei economice din România, voi pune mâna pe o manivelă, voi intra în redacţie şi îi voi bate pe toţi jurnaliştii prezenţi. De la cel mai prost plătit şi până la redactorul-şef (sper să nu mai fie Iulian Bortoş, pentru că e mai solid decât mine). Voi aplica o corecţie jurnaliştilor, cu trei excepţii: Ionuţ Popescu, Viorica Ana Chişu şi Maria Vaschi (dacă vor mai face parte atunci din redacţie). Cu cei trei am început revista Capital. Nu merită să-i bat. Cu ei voi trage o beţie şi ne vom aminti cum a fost. Ce naivi şi entuziaşti eram, ce maşini de scris albastre aveam în decembrie 1992, ce liniştiţi trăiam fără concurenţă. Mai bine de un deceniu am construit Capitalul fără să ne pese de concurenţă. Pentru că nici nu exista. A fost bine pentru noi, a fost prost pentru Capital. Acum e bine, pentru că, se ştie, lucrurile bune se fac numai pe o piaţă concurenţială. Aşa încât, colectivului revistei Capital îi urez: „Băieţi, pune-ţi mâna pe manivelă şi băgaţi viteză!“
Ioan Mărgărit
A fost redactor-şef adjunct al revistei Capital în perioada 1997-1999. Astăzi este publisher la Hotnews
Recunosc, am furat meseria de editor de la Capital
Am învăţat multe cât am lucrat cu zgârciţii de elveţieni. Şapte ani, dintre care trei la Capital. Am descoperit că se poate face presă în România fără să pupi în fund. Nici pe şefi, nici pe şmecherii zilei. A, sigur, dacă e un hobby al tău de ziarist, o plăcere pe care nu ţi-o poţi reprima…
Aveam o plăcere sadică să ascult la telefon ameninţări cu spume, gen „vă scot publicitatea din revistă“, „sunt prieten cu directorul“, „am jucat tenis cu Michael Ringier“ şi să răspund în doi peri, ştiind obiceiul casei de a ţine spatele redactorilor în orice situaţie. Poate se făceau aranjamente, dar undeva în stratosfera companiei, oricum aici, la Bucureşti, nu se simţeau. Am mai aflat, cât am stat la Ringier, că nu te poţi numi editor dacă nu eşti stăpân pe banii cu care finanţezi produsele media, pe hârtie, pe internet, pe sticlă. Iar banii ăia nu au luciul steluţelor de pe epoleţi. De aici şi puterea Capitalului. Nu eram ziarul „lu’ cutare“, nu eram suspectaţi că atacam la comandă, nu estorcam publicitate de la băieţii cu bani. Ne mai luam la harţă cu directorii cei mari pentru suplimentare de buget, pentru salariile redacţiei, pentru mărirea schemei, că nu puteai să angajezi nici măcar un stagiar fără dezlegare de la contabili. Ăsta era preţul libertăţii, chiar dacă atunci înjuram printre dinţi.
Întâmplător, am descoperit că reputaţia Capitalului a trecut mult dincolo de chioşcurile Rodipet. Plec târziu, în noapte, cu taxiul din Pipera, de la redacţie, cu un şofer gureş. Aveam în mână un teanc de ziare de a doua zi trimise din tipografie. Le pun pe bord, omul le fotografiază ager şi mă ia din scurt, cu apropouri cât casa: „Ziariştii ăştia scriu numai minciuni.“ Fac ciocu’mic, mă dau preocupat de agenda din telefon. „Zic de bine, de rău, după cum au luat banul. Cu foamea-n gât…“ Îmi iau inima-n dinţi, sar în apărarea breslei: „Nu toţi iau şpagă“. „ Dacă nu ei, şefii lor, ştiu eu cum stau lucrurile, am mai dus ziarişti“. Sunt lovit direct, bag mare: „La noi, la Capital, nu ia nimeni nimic ca să scrie ceva“ „Lucraţi la Capital? Ei, da, ăla e altceva“, schimbă tonul nenea cu volanul. Mamă, ce subiect de reportaj, cu un şofer autodidact! Îl iau din scurt: „Citiţi Capitalul?“ „Nu citesc, că nu mă pricep la de-astea economice, da-i ziar serios. Acolo-s oameni deştepţi, cu şcoală, nu luaţi de pe drum.“ Orgoliul meu de redactor la Capital s-a umflat brusc. Şi aşa a rămas până azi, umflat.
Mircea Caster
Redactor în primii ani ai revistei Capital. Astăzi este director la compania Mediator (PR&Comunicare)
Compunere: A fost ca niciodata…
Era pe când se vindeau sau se puneau la saltea cupoane – la ce sunt bune? – iar Caritas-ul înflorea. Pe când cursul leu/dolar depăşea pragul de 1.000 de lei – lei vechi, de tot –, pe când multe ziare nu apăruseră, altele încă nu dispăruseră.
La mai puţin de un an de la lansare, mă alăturam şi eu Capitalului.
Redacţia avea două încăperi. Una, pentru nefumători. Majoritatea eram în cealalaltă. Maria, care nu fuma, dar preferase să fie printre cei mulţi, nimerise – ghinion! – între mine şi Petre. (Viorica n-ar fi rezistat!)
Articolele pe care noi le scriam – din cel puţin trei surse! – erau fie pe subiecte neatacate de alţii, fie din altă perspectivă. „Altfel“ era cuvântul de ordine. La „nu se poate“, Doru, adjunctul lui Vali, spunea mereu: „de unde ştii? ai încercat?“ În analizele noastre de piaţă – prima evaluare a pieţei răcoritoarelor sau a PC-urilor din România şi altele la fel – scria invariabil: „Evaluare Capital“.
În piaţă încă nu ajunseseră cei care s-o studieze, iar computerele erau, la Statistică, adunate cu importurile de televizoare alb/negru.
Şefii ne-au promis, pe la finalul lui ‘93, că o să primim şi noi computere, când o să ajungem la un tiraj tipărit de 20.000! Le-am avut mai târziu: primele două, micuţele MacIntosh Clasic, într-un colţ al redacţiei, la care ne duceam când aveam de scris şi nu ne înduram să dăm articolul dactilografelor din biroul paginatorilor. Acolo, dincolo de geam, grafician de onoare era Claudiu. Printre cei mai „lipiţi“ de calculatoare erau Andreea şi Valentin. Cu mine, patru! Uneori şi George sau Ionuţ. Poate şi Rudi, dar nu ştiu prea bine ce făcea. Venea după-amiaza, când de obicei eu plecam. Asta, cu excepţia serilor ce se teminau în zori, când predam vreo anchetă mai voluminoasă şi când, privind la cana mea de cafea model Gargantua, Mariusică mă povăţuia compătimitor: „N-ar fi mai bună o perfuzie?“
Pe atunci, erau publicate dezvăluiri care duceau la căderi spectaculoase, dar dădeam şi chifle! Însă, niciodată gogoşi !
Şi eram ceva mai tineri… Unii, cu vreo 15 ani…
Viorica Ana Chişu
Este cel mai vechi jurnalist de la Capital. Face parte din echipa care a fondat revista, în 1992. Astăzi, este nu numai senior editor la Capital, ci şi profesor de resurse umane, calitate în care i-a specializat pe mulţi dintre actualii directori de resurse umane din marile companii. Pionieratul l-a continuat dându-şi doctoratul într-un domeniu aflat la început de drum, marketingul educaţional.
Când am început, pe 1 noiembrie 1992, prima zi de lucru la Capital, încă se mai lucra la amenajarea spaţiului închiriat în clădirea de pe Calea Griviţei. Redacţia era alcătuită dintr-un birou al redactorului-şef şi o sală comună pentru toţi ceilalţi angajaţi. Aveam un singur telefon care, culmea, era destul de puţin folosit pentru că redactorii, şapte cu toţii, alergau mai mult pe teren pentru a strânge informaţii. Textele le scriam de mână, pentru că nu existau decât vreo două sau trei maşini de scris. La tehnoredactare erau două computere cu ecrane mici cât un ochi de fereastră, unde două colege introduceau datele în sistemul electronic.
Ani de zile, acest mod primitiv de lucru a funcţionat fără să ne deranjeze în vreun fel. Dotarea cu PC-uri pentru toţi redactorii s-a finalizat de-abia prin 1998. Tot pe atunci, s-a introdus şi internetul. Acces la acesta aveau însă doar vreo doi colegi. Restul, nici nu aveam habar cum funcţionează şi nici nu prea ştiam la ce ne-ar putea ajuta.
Acum, când se întrerupe sistemul informatic din vreun motiv tehnic, stau şi mă întreb cum a fost posibil să ne documentăm şi să scriem, ani de zile, fără telefon, computer, internet sau e-mail personal? Primii ani la Capital au fost însă puţinii din întreaga mea carieră profesională în care, când deschideam uşa de la redacţie, simţeam că o fac din dragoste.
George Vulcănescu
A fost secretar general de redacţie în prima echipă care a lansat revista, după care a condus alte publicaţii economice. Astăzi, este consilierul directorului general al Bursei de Valori Bucureşti. Continuă să colaboreze în presă cu materiale pe teme economice.
Mai ieri sărbătoaream alături de dragostea dintâi, revista Capital, zece ani de la lansare. Avusesem şansa să mă alătur în 1992 echipei de start. Acum, când trebuie să scriu aceste rânduri (mulţumesc, Oana!), am un sentiment ciudat. O asemenea trăire nu m-a bântuit la ediţia jubliară din urmă cu cinci ani, când, la fel, am compus un mic text. Împărtăşesc, cred, aceeaşi senzaţie de apropiere pe care o păstrează un fost membru de bază al unei formaţii rock de succes, după ce s-a separat de trupa cu care s-a lansat. „Apropierea“ se menţine atâta timp cât mai are ceva în comun cu echipa de care s-a îndepărtat. Cam acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie. Am continuat să fiu un Capital-ist atâta timp cât legătura sufletescă s-a păstrat prin relaţia statornică cu foştii colegi. Acum cinci ani, acest liant era încă puternic. Astăzi, în componenţa trupei au mai rămas puţini din cei cu care Capital a pornit la drum. Eu, cu Capitalul de acum cinci ani aveam mult mai multe lucruri în comun faţă de ce ne-a mai rămas la aniversarea de 15 ani. Cu toate acestea, ruptura nu este şi nu va fi niciodată completă. Aşa, personajul imaginar continuă să „supervizeze“ de la distanţă producţiile trupei de al cărei nume şi-a legat consacrarea în muzică. Nu îşi doreşte să se întoarcă, dar trăieşte cu intensitate bucuriile şi durerile formaţiei rock.
Atâta timp cât mai păstrează ceva din „linia melodică“ originară şi originală, într-un peisaj media economice tot mai repetitiv, voi fi mereu aproape de Capital, dragostea dintâi.
Problema este că Oana mă asteaptă cu textul şi eu nu am scris nimic… Stau şi rumeg platitudini…
La mulţi ani Capital! Să îţi crească audienţa şi să aduci bucurie acţionarilor!
Succesele (pe care) le meriţi!
