Desi privatizarea in agricultura se apropie de sfarsit, schimbarea de proprietate in sine nu a adus si belsug in mediul rural. In localitatile rurale, 40% din populatie traieste sub pragul saraciei, iar dezvoltarea extensiva a activitatilor agricole nu poate schimba prea mult situatia.
Cand se vorbeste despre oportunitatile actuale de dezvoltare a Romaniei, sunt amintite invariabil agricultura si turismul, facandu-se referinta la potentialul natural existent. Cat de lung este drumul de la potential la „resurse in exploatare” poate fi sugestiv ilustrat prin bogatiile naturale ale unor tari africane ca Nigeria sau Angola, care insa nu influenteaza prea mult dezvoltarea tarilor respective sau nivelul de trai al populatiei.
O abordare responsabila a problemelor agriculturii romanesti va constata ca reconstituirea proprietatii asupra pamantului in favoarea celor patru milioane de proprietari de terenuri nu a rezolvat automat problemele ramurii. Dimpotriva, pulverizarea suprafetei agricole in proportie de 80% in mici loturi avand intre 0,5 si 3 ha a creat o situatie atipica pentru agricultura moderna. In plus, cea mai mare parte a proprietarilor de pamant – 60% – nu locuiesc la sate, fiind impinsi de colectivizare si industrializarea fortata spre orase. In acelasi timp, revenirea lor la sat nu este justificata nici acum, nici pe termen lung.
Niciodata agricultura, oricat de performanta ar fi, nu va putea sa asigure un trai decent pentru 40% din populatia tarii, avand in vedere ca in toate tarile dezvoltate populatia ocupata in aceasta ramura coboara la cateva procente. Prin urmare, rezolvarea reala a problemelor populatiei agricole nu se poate face decat printr-un ansamblu de politici de dezvoltare rurala. Situatia micului agricultor care incearca sa supravietuiasca printr-o productie patriarhala poate fi comparata cu cea a srl-urilor din Constanta, care si-au cumparat cate un vas, care apoi a fost arestat in prima sau a doua cursa internationala. Tot astfel, micul fermier nu are nici o sansa in fata furnizorilor cu pozitii de monopol (de seminte, ingrasaminte, lucrari agricole, servicii de conservare-depozitare etc.) sau a angrosistilor care-i fixeaza pretul recoltei. Prima conditie pentru a se trece de la aceasta agricultura de subzistenta la o agricultura de performanta este constituirea unor exploatari agricole cu suprafata medie de 25 ha, ca in Cehia, Ungaria sau Polonia. In acest scop, Planul de Actiune pentru aplicarea Strategiei Nationale de Dezvoltare prevede adoptarea uneia sau alteia din urmatoarele cai: asocierea, comasarea, arendarea, cumpararea-vanzarea, limitarea divizarii suprafetelor sub o anume dimensiune. Daca in prezent 70% din suprafata agricola este lucrata in micile gospodarii taranesti si circa 15% prin arendare, raportul ar trebui inversat, respectiv concentrarea exploatarii prin arendare sau asociere a 70% din suprafata agricola, si numai 15% sa ramana in mici gospodarii. Din pacate, si dupa 1990, multe dintre formele asociative de productie agricola au esuat din cauza managementului neprofesionist.
Fara cadastru,
pamantul nu exista
In ceea ce priveste concentrarea proprietatii asupra pamantului prin cumparare, ea depinde de existenta unei piete functionale a terenurilor, conditionata la randul sau de realizarea cadastrului si de activitatea de organizare a teritoriului.
O a doua problema vitala pentru agricultura romaneasca o reprezinta costul relativ inalt al input-urilor, in special in relatia cu industria. Posibilitatea oferita uzinelor de masini agricole si tractoare de a trai din subventii si „indulgente” guvernamentale, fara a se restructura, a facut ca in ultimii zece ani foarfeca preturilor industrie/agricultura sa evolueze in defavoarea ultimei. Daca in 1990 se putea cumpara un tractor cu 50 de tone de grau, in prezent este necesar echivalentul a 120 de tone de grau.
Incercarea de a facilita accesul producatorilor la achizitia de tehnica agricola a esuat lamentabil. Recent, Ministerul Agriculturii si Alimentatiei a primit „al 14-lea avertisment serios” din partea Bancii Mondiale, solicitand anularea Ordonantei Guvernului nr. 21/2000 privind procurarea de tehnica agricola de la producatorii interni cu plata in produse. Ea vine dupa renuntarea la alte 13 proiecte de ordonante care vizau organizarea pietei agricole, proiecte neagreate de Banca Mondiala. Motivul invocat a fost interventia statului in agricultura. O astfel de motivatie pare cel putin ciudata, daca avem in vedere ca in anul 1999, pe ansamblul tarilor dezvoltate (OCDE), doua treimi din veniturile fermierilor provin din subventii. Rezolvarea de principiu a problemei accesului la factori intensivi de crestere decurge, de altfel, din modul si durata de rezolvare a concentrarii productiei. In acelasi timp, dupa modelul Politicii Agricole Comune a UE, se poate avea in vedere sprijinirea producatorilor prin stimulente la cumpararea de tehnica agricola, dezvoltarea sistemului de leasing cu masini agricole, functionarea efectiva a fondului de sprijin pentru producatorii agricoli, fond constituit din incasarile din privatizarea IAS.
In ceea ce priveste comercializarea, intensificarea utilizarii burselor de marfuri nu se poate face decat printr-un act normativ care sa oblige angrosistii sa-si procure marfa prin burse, in special la cereale. Complementar acestor masuri este necesara acreditarea depozitelor de stocare si gradare a cerealelor, stabilirea regimului certificatelor de depozit etc.
Asistenta acordata de expertii UE in elaborarea strategiei agricole subliniaza importanta trecerii de la politici exclusiv agricole catre cele de dezvoltare rurala. Este vorba de programe de investitii pentru dezvoltarea infrastructurii in mediul rural, promovarea activitatilor economice alternative si a IMM-urilor in mediul rural, masuri active de reconversie a fortei de munca dinspre agricultura spre servicii.
Prin accesarea fondurilor structurale de preaderare – programe tip Sapard – pentru Romania, UE acorda asistenta financiara nerambursabila proiectelor de investitii prezentate de producatori agricoli independenti, asociatii de producatori, municipalitati, IMM-uri. Sunt vizate problemele specifice cu care se confrunta zonele rurale: lipsa infastructurii rurale (drumuri, apa potabila, canalizare), dezvoltarea serviciilor agricole, imbunatatirea prelucrarii si comercializarii produselor etc. Proiectele de investitii publice vor fi finantate in proportie de 100% (75% UE; 25% Guvernul Romaniei), iar proiectele de investitii private in proportie de 50%. Selectia proiectelor se va face prin comitete de selectie independente, iar disponibilizarea fondurilor printr-o agentie special infiintata.