Concret, doar pe perioada stării de alertă, au fost suspendate anumite prevederi ale Legii 85/2014 (Legea insolvenței), dar, în prezentul articol, vom insista asupra efectelor celei referitoare la condiția ca ANAF-ul să dețină mai puțin de 50% din masa credală a societății debitoare pentru ca aceasta să poata cere ea însăşi instanței deschiderea procedurii cu sopul restructurării activității şi/sau a datoriilor.
Deşi prevederea conform căreia cuantumul creanțelor bugetare trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanțelor debitorului, atunci când cererea de deschidere a procedurii de insolvență este introdusă de acesta, inserată ca teză finală a art. 5 pct. 72 prin OUG 88/2018, poate fi obiectul unei excepții de neconstituționalitate, instanța de contencios constituțional urmând să se pronunțe asupra acestui aspect cu o proximă ocazie, nu acesta este subiectul aticolului nostru, ci modul în care influențează viața economică şi societară suspendarea ei, amintită mai sus.
Trebuie subliniat că temerile ANAF-ului legate de o folosire abuzivă a acestei suspendări s-au dovedit total nejustificate până în acest moment. Este o dovadă în plus, dar previzibilă, că firmele preferă salvarea afacerilor ‘‘iertării’’ de datorii. O societate cu o politică de management matură doreste să îşi continue afacerea fără a apela la umbrela insolvenței, lucru care dacă se dovedeşte ulterior imposibil devine justificat apelabilă soluția restructurării datoriilor fiscale, comerciale şi financiare prin procedurile instituite de Legea insolvenței.
Faptul că firmele/societățile/întreprinderile nu s-au ‘’grăbit’’ să se prevaleze de această suspendare declarându-şi insolvența (cu atât mai mult în contextul de criză şi incertitudine creat de pandemie) pentru a ‘’scăpa’’ de datoriile fiscale şi/sau de altă natură reprezintă dovada supremă că excesul de reglementare obstrucționează viața economică şi societară, principiul mâinii invizibile al lui Adam Smith (laissez faire laissez passer) fiind de preferat, în opnia noastra. Un argument în plus ar fi faptul că o firmă care doreşte să adopte o conduită abuzivă poate înfrânge aproape orice tip de reglementare pletorică prin soluții ingenioase.
În urma acestui ‘’test’’, organul fiscal ar trebui sa privească cu (mult) mai multă încredere omul de afaceri, aşa cum se întâmpla în toate țările dezvoltate, care înțeleg rolul curativ al indispensabilelor proceduri de insolvență, şi acționeaza conform cadrului legal instituit de însăşi Directiva europeană privind restructurarea. Totuşi, subliniem că, din păcate, se preconizează un val de insolvențe şi falimente, dar acesta nu va fi cauzat, sub nicio formă, de folosirea abuzivă a procedurilor legale, ci strict de criza generată de pandemia Covid-19.
Având în vedere motivele expuse, încrederea statului/organului fiscal în deciziile raționale/fundamentate ale omului de afaceri/întreprinzatorului, aflat într-o continuă aventură economică şi managerială, trebuie să fie maximală şi dublată obligatoriu de măsuri concrete de susținere, de tipul granturilor, care sunt totuşi (foarte) departe de a-şi fi atins scopul pretins.
