O analiză de pe site-ul American Institute for Economic Research (AIER) arată de ce super-bogații sunt rentieri neproductivi care oferă puțin sau nimic societății.

Marile secrete ale miliardarilor

Veniturile din impozite mai mari, susțin unii politicieni, vor ajuta la finanțarea programelor sociale și a transferurilor care îi vor ridica cu o treaptă mai sus pe cei care sunt undeva jos de tot pe scara veniturilor.

Dar, subliniază AIER, apărători ai super-bogaților spun că rentierii sunt o raritate și că averile familiilor lor se vor irosi rapid. Mai spun și că bogăția acumulată de unii super-bogați este rezultatul unui proces care e benefic pentru săraci.

Prin eforturile lor antreprenoriale, super-bogații reduc costurile (și, prin urmare, prețurile) pentru bunurile și serviciile pe care le produc.

Uneori creează produse complet noi, cu mult superioare alternativelor existente. Pentru că eforturile lor produc ceva extrem de valoros pentru cei săraci, îi conving să le cumpere produsele. Rezultatul e că acești antreprenori se îmbogățesc. Veniturile lor reflectă astfel valoarea a ceea ce au furnizat.

Există însă un element pe care unii uită să-l menționeze: averea acestor super-bogați nu trebuie să fie acumulată prin favoruri politice. Ambele tabere tind să fie de acord asupra acestui lucru, dar dovezi mai vechi privind magnitudinea averilor acumulate prin manevrarea sistemului politic a fost limitată. Până de curând.

Acest ”Până de curând” se justifică pe baza unui articol recent din Economic History Review, semnat de Peter Scott. El analizează datele înregistrărilor fiscale pentru populația super-bogată din Marea Britanie dintre 1928-1929 pentru a identifica „anatomia” lor ca un grup.

Mai exact, Scott a vrut să știe câți rentieri sau oameni de afaceri existau. Marea Britanie este considerată una dintre cele mai inegale societăți din prima jumătate a sec. al XX-lea, iar anii 1928-29 reprezintă imaginea cea mai bună a inegalității acelui secol.

Scott a identificat acest grup ca fiind format din persoane care au declarat 50.000 de lire sterline pe an, ceea ce reprezintă aproximativ venitul din dobânzi produs de 1 milion de lire sterline în capital. Este vorba de 461 de persoane, dintre care 319 au fost identificate corect.

Scott a reușit să identifice și ocupațiile a 297 de persoanele super-bogate. Dintre aceștia, doar 9% ar putea fi considerați rentieri care dețineau moșii, moștenite din tată în fiu. Altfel spus, aproximativ 90% din super-bogați obținuseră venituri din afaceri.

Scott a mers la diverse publicații pentru a identifica câți dintre aceștia au fost implicați în afaceri. Aproximativ 81% dintre super-bogați au avut un rol activ în afaceri, ceea ce confirmă în esență că au fost implicați activ în furnizarea de bunuri și servicii.

Scott a mers și mai departe și a încercat să identifice în ce sectoare se câștigau venituri de afaceri. Astfel, a reușit să conecteze super-bogații la sectoarele cartelizate.

Și prin „cartelizat”, el se referă la ceea ce Stephen Broadberry și Nick Crafts au descris ca efort politic deliberat care „s-a străduit să reducă presiunea concurențială asupra întreprinderilor, în special prin ridicarea barierelor tarifare, încurajarea cartelurilor, restricționarea fluxurilor de capital străine și devalorizarea lirei.”

Lucrarea lui Scott oferă o ilustrare puternică a importanței calificării propuse de apărătorii super-bogaților. Nu bogăția este problematică, ci bogăția generată prin reducerea la tăcere a forțelor procesului de selecție al pieței. Cu alte cuvinte, cele care contează sunt politicile care produc inegalități!