O analiză realizată de Igor Gielow, São Paulo, pentru Folha Online prezintă o serie de detalii fără precedent legate de situația din Afganistan. Mai exact, sursa citată arată că rivalii Washingtonului ”abordează ascensiunea talibanilor în mod diferit, dar având un scop similar”.
Ca orice eveniment geopolitic de anvergură, preluarea puterii de către talibani în Afganistan a fost inserată automat în principalele dispute aflate în desfășurare în lume – cea care face trimitere la războiul rece, dintre SUA și Rusia, și versiunea actuală 2.0 dintre Washington și Beijing, la care participă și Moscova, arată Folha Online.
Însuși președintele american, Joe Biden, în discursul său de Pilat din Pont de luni (16 august), a dat parola, menţionând cei doi rivali drept țări care erau interesate să destabilizeze Afganistanul în cele două decenii ale prezenței occidentale. Faptul că a existat o ocupație militară condusă de SUA, combătută de insurgenți, a fost în mod convenabil lăsată la o parte de către democrat.
Deşi obiectivul final este același, criticarea americanilor în încă o înfrângere militară din istoria lorde cupă cel de-al doilea război mondial și stabilirea unui nou cap de pod în Asia, abordările chineze și ruse sunt diferite. Beijingul a fost cel care a deschis cel mai mult sprijinul destinat talibanilor, primind o delegație a grupării în urmă cu trei săptămâni, la o întâlnire la care ministrul de externe Wang Yi și-a prezentat condiţiile: i-ar sprijini pe radicali dacă aceştia s-ar disocia de insurgența islamică din regiunea chineză Xinjiang.
Interesul Chinei
Talibanii, pentru cei care au crezut, au fost de acord. Interesul chinez pare să fie acela de a transforma ţara într-o prelungire a satelitului său economic pakistanez, o altă curtoazie a celor 20 de ani de „război împotriva terorismului” fără sfârșit sau cel puțin garantarea stabilității în zona din apropierea turbulentei sale regiuni musulmane.
Timp de decenii, Pakistanul a fost un loc în care au dominat cei „trei A”: Allah, Army (armată, în limba engleză în original) și America. Întrucât a fost un instigator al talibanilor în anii 1990, Islamabadul s-a trezit sub presiunea aliaților și, de-a lungul timpului, s-a îndreptat spre Beijing. China comunistă a văzut o şansă de aur și a finanțat construcția unui mare port în Gwadar, în sudul Pakistanului, facilitând fluxul exporturilor sale către Oceanul Indian – și deturnând o parte din utilizarea coastei sale vulnerabile de sud-est.
Pe lângă dimensiunea economică, Pakistanul a devenit un important client militar al materialului chinezesc, abandonând livrările americane, ceea ce a plasat India, un rival existențial al pakistanezilor, în alertă cu privire la alianța formată – începând apoi să se alinieze definitiv SUA în Asia.
Din momentul în care talibanii au cucerit Kabulul, duminică (15 august), chinezii vorbesc despre recunoașterea realităților și despre cooperarea cu gruparea. Marți (17 august), Hua Chunying, purtător de cuvânt al Ministerului de Externe, a declarat că SUA au lăsat „un haos cumplit de tulburări, divizări și familii distruse” în țara din care s-au retras.
Cazul afgan i se potrivește ca o mănușă lui Xi Jinping, liderul chinez care de ani buni propovăduieşte multilateralismul, spre deosebire de ceea ce el numește imperialismul american. Criticii dictaturii chineze relativizează ideea, subliniind că în sprijinul Beijingului pentru autodeterminarea popoarelor există calcule economice, prin adăugarea mai multor oameni sferei sale de influență, și politice: transformarea acestei adeziuni în sprijin pentru războiul rece 2.0.
Deşi ambele lecturi conțin adevăruri, prăbușirea iluziei americane la Kabul se potrivește mult mai bine retoricii chineze, cel puțin până când talibanii își vor arăta adevărata față extremistă și până când vor apărea problemele – pe care gruparea a încercat să le evite.
Legătura cu Rusia
Vladimir Putin, care împărtășește viziunea pragmatică a lui Xi, fără să aibă banii colegului său, a evitat până acum să le ofere sprijin direct talibanilor. SUA acuză Kremlinul că a livrat arme și chiar a plătit mercenari pentru a ucide americani în Afganistan, fapt pe care Putin îl neagă.
Tot marți, experimentatul ministru de externe Serghei Lavrov a afirmat că vede „semne încurajatoare din partea talibanilor cu privire la faptul că aceştia doresc să formeze un guvern cu alte forțe politice”, respingând „pașii politici unilaterali” ai Moscovei. Grijuliu faţă de istoria afgană, care a cuprins zece ani de relații conflictuale cu ocupanții sovietici trimiși de Moscova în 1979, Lavrov a declarat că a venit momentul pentru o întrunire a tuturor curentelor tribale – celebra loya jirga, sau mare adunare.
Jocul Moscovei se potrivește cu cel al chinezilor, de altfel, din ce în ce mai mult.
Lipsit de o musculatură economică pentru o prezență foarte mare în noul-vechi Afganistan, Putin joacă cu ceea ce are: puterea militară. Așadar, marți a anunțat încă o lună de exerciții cu Tadjikistanul, vecinul din nord al Afganistanului, care este înfricoşat să vadă că insurgența islamică se scurge spre ținuturile sale.
Cel mai credincios aliat al lui Putin din Asia Centrală, care găzduiește o imensă bază militară rusă, țara este fundamentală pentru strategia Kremlinului de a menține anumite zone de influență în ceea ce au fost fostele sale graniţe pe vremea Uniunii Sovietice (1922-1991).
Temerea geopolitică centrală a Rusiei este de a vedea destabilizarea, fie printr-un război civil, fie prin militanță islamică, în aceste regiuni. Este logica ce stimulează acțiunile sale spre vest, în Ucraina și în Belarus, de exemplu.
Sub aspect istoric, Moscova nu are încredere în Beijing, temându-se de regiunile sale nelocuite din Extremul Orient. Dar fapt este că cele două țări sunt mai aproape ca niciodată, iar săptămâna trecută au organizat un exercițiu militar comun inedit, în care rușii au folosit echipament chinez în acțiune.
Acesta este prețul politicii înnoite de forță, inițiate în administrația lui Donald Trump și accelerată până acum de Biden, marile puteru mutându-şi piesele pe diferite table de şah.
În Afganistan, Moscova joacă cu ceea ce are, cu puterea politică și militară, pentru a-și asigura locul la masa resturilor retragerii americane, care probabil va avea China în în capul mesei.