Temeri legate de stagflație: conflictul din Ucraina ne poate împinge înapoi în anii ’70. Analiză eToro
Stagflație, revenirea anilor ’70, sunt cuvinte care încep să se audă tot mai des în timp ce investitorii se uită la portofoliile lor care arată pierderi. Similitudinile cu anii 70 devin tot mai evidente, cu fiecare zi în care conflictul continuă, cu o excepție notabilă: șomajul.
Criza de stagflație din anii ’70 s-a încheiat abia atunci când banii au început să se obțină tot mai greu, ceea ce a dus la creșterea șomajului, la reducerea cererii și ca urmare, la scăderea abruptă a prețurilor. Doar creșterea ratelor dobânzilor nu a rezolvat problema, scrie analistului eToro, Bogdan Maioreanu.
Acum suntem încă departe de această situație. BCE a început să ia măsuri. „Cea mai importantă decizie luată în cadrul reuniunii noastre de politică monetară a fost de a separa potențialele creșteri ale ratei dobânzii de achizițiile de active”, a declarat vicepreședintele Luis de Guindos.
În prezent, Uniunea Europeană se află la cea mai scăzută rată a șomajului din ultimii 22 de ani. În România, rata șomajului a fost de 5,9% în ultimul trimestru al anului 2021, arătând o creștere de 0,6% față de trimestrul anterior. Rata de ocupare a forței de muncă este de 62,1%, mai mică decât cea de 66% de dinaintea pandemiei, ceea ce arată că există mai puțini oameni care să ocupe posturile disponibile.
În Statele Unite există o criză de oameni pregătiți care duce la creșteri salariale. De Guindos spune că în Europa „nu am văzut încă niciun semn că majorările salariale ar fi prea mari și ar împinge prețurile în sus. Același lucru este valabil și pentru așteptările privind inflația. Cu toate acestea, este probabil ca inflația să rămână mai ridicată pentru mai mult timp decât se anticipase înainte de război”.
Anii ’70 au fost anii Marii Inflații și ai stagnării economice
În 1964, în Statele Unite, inflația era puțin peste 1% pe an, a început să crească la mijlocul anilor ’60 și a ajuns la peste 14 procente în 1980. Un factor foarte puternic de creștere a inflației fost reprezentat de crizele energetice repetate care au crescut costurile petrolului și au redus masiv creșterea economică a SUA. Prima criză a fost creată de embargoul petrolier arab din 1973 și a durat aproximativ cinci luni. În această perioadă, prețul țițeiului a crescut de patru ori plafonându-se la o valoare care a rezistat până la revoluția iraniană din 1979. Aceasta a declanșat cea de-a doua criză, triplând costul petrolului. Cerealele au avut, de asemenea, o creștere abruptă a prețurilor în anii ‘70.
O creștere rapidă a cererii globale de cereale și semințe oleaginoase a declanșat creșterea prețurilor din 1971-1974. O cercetare a Băncii Mondiale arată că politicile comerciale restrictive au contribuit în mod substanțial la creșterile de prețuri din anii ’70. Factorii principali au fost șocurile exogene ale ofertei sau cererii, nivelurile scăzute ale stocurilor, comportamentul speculativ și răspunsurile statelor prin politici comerciale restrictive.
Există asemănări evidente cu situația actuală. Din cauza îngrijorărilor legate de aprovizionare, prețul petrolului fluctuează în jurul valorii de 100 de dolari, cu maxime apropiate de 140 de dolari. Prețurile cerealelor sunt în creștere galopantă. Deoarece Ucraina și Rusia reprezintă 29% din producția mondială de grâu, unele țări încep să interzică exporturile unor cereale care pot oferi mijloace de subzistență cetățenilor lor.
Egiptul, care este unul dintre cei mai mari importatori de grâu ucrainean, a interzis exporturile de grâu, făină, linte și paste făinoase și fasole fava. Această măsură crește valul de protecționism alimentar la nivel mondial. Moldova, Serbia și Ungaria au interzis toate exporturile de anumite cereale. Indonezia, cel mai mare exportator de uleiuri comestibile din lume, înăsprește controlul asupra exporturilor. Turcia, principalul exportator de făină, îi permite ministrului agriculturii să ajusteze exporturile, dacă este necesar.
Un alt factor al hiperinflației
Un alt factor al hiperinflației din anii ’70 venea din mandatul Fed, având ca obiective ocuparea maximă a forței de muncă, prețuri stabile și rate moderate ale dobânzii pe termen lung. Însă o teorie economică afirmă că inflația și șomajul sunt invers corelate. Șomajul scăzut declanșează o creștere a salariilor care duce la creșterea cererii, ceea ce duce la o inflație mai mare.
Căutând soluții pentru a limita inflația anilor ’70 fără a provoca populației prea multă durere indusă de șomajul ridicat, administrația Nixon a introdus controlul salariilor și al prețurilor între 1971 și 1974. Deși a încetinit temporar creșterea prețurilor, efectul secundar a fost creșterea mare a penuriei, în special de alimente și energie. Administrația Ford a eșuat, de asemenea, în încercarea de a limita inflația printr-un program de măsuri voluntare de descurajare a cheltuielilor și de încurajare a economiilor. Atunci când Fed a introdus măsuri de limitări monetare și control al creditelor la începutul anului 1980, ratele dobânzilor au crescut brusc, apoi au scăzut pentru scurt timp și au crescut din nou.
Activitatea de creditare a scăzut, șomajul a crescut, iar economia a intrat într-o scurtă recesiune în primele 7 luni. Inflația a scăzut, dar a rămas ridicată chiar și atunci când economia și-a revenit în a doua jumătate a anului 1980. Fed a continuat să lupte împotriva inflației ridicate cu o combinație de rate ale dobânzii mai mari și o creștere și mai lentă a rezervelor. Economia a intrat din nou într-o recesiune și mai severă, care a durat mai mult de un an. Rata șomajului a crescut până la aproape 11%, cheltuielile gospodăriilor au scăzut, iar inflația a continuat să scadă și ea. La sfârșitul recesiunii, inflația anuală a revenit sub 5%. În cele din urmă, aceasta a ajuns până la o medie de numai 3,5% în a doua jumătate a anilor 80, șomajul s-a redus, iar economia a intrat într-o perioadă de creștere susținută și de stabilitate. Marea Inflație se încheiase.
