În ultimii ani, la nivelul societăţii a apărut şi este întreţinută o polemică aprinsă asupra oportunităţii vaccinării, mai ales la copii, pe de-o parte fiind autorităţile din domeniul sănătăţii publice care militează pentru instituirea de programe, unele obligatorii, de imunizare a copiilor, un grup vulnerabil la diferite maladii, iar pe de altă parte se situează părinţii dar şi unii specialişti în domeniu, care afirmă că multe dintre vaccinuri conţin substanţe potenţial periculoase, care pot produce efecte adverse semnificative, dar acuză chiar interese financiare enorme ale producătorilor din domeniul farmaceutic.
Agenția RADOR a publicat o analiză realizată de Răzvan Moceanu despre Industria vaccinurilor si programele de sanatate publica.
Potrivit acestuia, Vaccinarea este considerată cea mai eficientă şi ieftină intervenţie medicală, constatare rezultată pe fondul istoriei pandemiilor de boli infecţioase, realizând o imunizare individuală, dar şi colectivă, prin îngrădirea răspândirii agentului patogen. Statisticile arată că, în prezent, anual, prin imunizare sunt salvate 400 milioane de vieţi şi circa 750.000 de copii sunt potejaţi de dizabilităţi de diferite grade. De asemenea, circa 80% dintre copiii lumii sunt vaccinaţi împotriva difteriei, tetanosului neonatal, tusei convulsive, poliomielitei şi rujeolei, maladii care în trecut erau considerate fără leac.
În fapt ce este vaccinul?
În general, vaccinurile sunt substanţe care ajută corpul să producă anticorpi împotriva bolilor infecţioase care pot pune viaţa în pericol, sprijinind sistemul imunitar să recunoască germenii şi să inactiveze celulele acestora, iar protecția imunologică se instalează după un interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcție de vaccin, și este de lungă durată (ani). Vaccinurile se pot realiza în trei modalităţi, care sunt prezentate în diferitele programe de sănătate publică la nivel mondial, sau sunt opţionale: prin campanii de imunizare naţionale cu recomandare generală, obligatorii/opţionale, deci în cadru organizat, opțional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin dedicat, neinclus în programele obligatorii de imunizare şi în focarele infecto-contagioase punctuale, regionale, ori pe grupe de populaţie în anumite situaţii, pentru care există un vaccin asociat.
Potenţialul vaccinurilor este recunoscut de foarte multă vreme pentru salvarea a milioane de vieţi şi a unor maladii care au provocat de-a lungul timpului multe suferinţe, însă din punct de vedere matematic, nu există garanţia că un vaccin oferă protecţie 100%, ci doar reduc riscul de a face o infecţie. Există de-a lungul timpului chiar persoane care s-au vaccinat dar au făcut infecţia pe care vaccinul trebuia să o prevină, însă se consideră că imunizările folosite în prezent nu provoacă boala pe care trebuie să o preîntâmpine.
Tot la fel de adevărat este faptul că, la fel ca orice medicament, procedurile de imunizare sunt însoţite şi de potenţiale riscuri, generate de efecte adverse precum cele uşoare, de genul înroşire sau iritaţie locală, de tip alergic ori deficit de atenţie, până la afecţiuni foarte grave cum sunt cele de ordin neurologic, diabet, autism sau boli autoimune.
Efectele secundare ale vaccinurilor se pot împărţi în reacții create de vaccin, legate de proprietățile sale și de răspunsul individual al organismului, improbabile în absenţa vaccinului, apoi, reacții exacerbate de vaccinare, prezente în absenţa vaccinului dar cu efecte potenţate de acesta, erori de fabricație şi grupa dubitativă, cu reacţii fără relație cauzală cu vaccinul.
S-a discutat foarte mult timp despre existenţa, în componenţa vaccinurilor, a unor componente care în urma studiilor s-a demonstrat că dăunează cu o probabilitate mare organismului. În antiteză, producătorii de vaccinuri şi cercetătorii din domeniu înlătură, în unele cazuri suspiciunile, admiţând existenţa unor astfel de substanţe, dar în proporţie infimă, care nu poate dăuna.
Concret, putem oferi exemplul banalelor vaccinuri antigripale (împotriva A/H1N1), despre care s-a suspectat că ar conţine adjuvanţi, unul fiind squalena, care ar fi responsabilă de declanşarea unor boli foarte grave, precum scleroza în plăci, artrita reumatoidă sau lupusul, altul fiind thiomersal, un prezervat – o sare de mercur, prezentă nu doar în vaccinurile antigripale – , dar în cantitate de 0,01 micrograme (riscul potenţial fiind la peste 50 de micrograme) la 0,5 ml de vaccin, şi care, în plus, are proprietatea că împiedică tocmai infectarea produsului şi evitarea declanşării unor reacţii adverse şi/sau toxice.
Aşadar în evaluarea oportunităţii unei dispute între autorităţi şi populaţie se cuvine a se porni de la evaluarea corectă a raportului cost/beneficiu pe care îl oferă procedurile de imunizare, mai ales ţinând cont de faptul că anumite studii arată înclinaţia aproape „naturală” a oamenilor de a fi mai interesaţi de teama de efectele adverse ale vaccinurilor, decât de nenumăratele şi evidentele beneficii pe care acestea le aduc populaţiei.
Istoria vaccinurilor în România
În România, producţia de vaccinuri a început, practic, în anul 1921, la 16 iulie, la înfiinţarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri, actualul Institut Cantacuzino, prin decretul semnat de Regele Ferdinand I.
Un rol important în această producţie l-a avut savantul Ioan Cantacuzino, care a preparat, în instituţia pe care a creat-o, serul antidizenteric, antiholeric, antitetanos, antitifoidic şi altele şi datorită lui Cantacuzino, în ţara noastră s-au derulat ample campanii de eradicare a multor boli contagioase. Specialiștii Institutului se ocupau, încă de la înfiinţare, și de diagnostic, cercetare, sănătate publică și învățământ.
Trebuie să spunem însă, că încă de la numirea ca profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1901, profesorul Cantacuzino a creat şi condus „Laboratorul de Medicină Experimentală” a început, din anul 1904, prepararea serului antistreptococic şi apoi a celui antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse intrate în producţia de serie a Institutului Cantacuzino.
Clădirea principală a Institutului a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944, însă aceasta a fost refăcută şi extinsă cu un etaj, iar în noiembrie 1945, Institutul se angajează să producă vaccinul antirabic (pe care îl produce la Institutul Antirabic Autonom) şi vaccinul variolic.
Au urmat anii de sovietizare care au adus o reorganizare a activităţii Institutului Cantacuzino – în sectorul care se ocupa cu cercetarea ştiinţifică şi sectorul de producţie – şi crearea a două alte instituţii – Institutul de Parazitologie şi Malarie condus de prof. Mihai Ciucă şi Institutul de Imunologie condus de prof. Ionescu-Mihăieşti.
În anul 1951 a fost înfiinţat şi Institutul Cantacuzino Iaşi – o filială a celui de la Bucureşti – primul director fiind bacteriologul Petre Condrea, dar fiindcă aici nu exista o secţie de înfiolare, produsul final realizat la Institutul Cantacuzino din Iaşi – unde se realiza, de exemplu, anatoxina tetanică şi testarea acesteia pe animale – trebuia transportat la Bucureşti pentru înfiolare, însă filiala ieşeană testa toate produsele înainte de expediere.
A început apoi o cercetare de 5 ani pentru realizarea Polidinului, iar după testări pe animalele din laborator, s-a creat un produs de excepţie, fără efecte adverse asupra organismului. Primele zece fiole de Polidin au fost fabricate în anul 1960. În anul 2000 la Iaşi se fabricau 15 milioane de fiole!
Anii Revoluţiei din decembrie 1989 au găsit pe linia de producţie a Institutului medicamente precum cantastimul – un stimulator al capacității de apărare a organismului, cu rezultate în unele forme de cancer – , polidinul – un excepţional leac împotriva multor tipuri de infecţii – , precum şi alte aproape 400 preparate.
Însă standardele impuse de apropierea şi ulterior aderarea la Uniunea Europeană au impus retehnologizarea liniilor de fabricaţie şi procesului de producţie, iar bâjbâiala guvernanţilor a dus, în cele din urmă, în anul 2012, la retragerea, de către Agenţia Naţională a Medicamentului, a autorizaţiilor de producere şi vânzare a oricărui tip de vaccin – cu excepţia celui antigripal dispărut din producţie un an mai târziu – , un proces care până în acel moment a funcţionat pe bază de derogări timp de mai mulţi ani.
În 2009, Institutul a lansat totuşi şi un vaccin nou: Cantgrip, împotriva gripei porcine, pandemia care tocmai lovise România. La finalul anului 2011, Polidinul dispărea complet din farmacii, la 6 februarie 2014, la filiala Iaşi a Institului Cantacuzino s-a pus lacătul, iar Institutul de la Bucureşti se află într-o perspectivă de lichidare apropiată.
Cauzele ? Cel puţin două în opinia angajaţilor de la Cantacuzino: terenurile Institutului şi ale biobazei sale se află într-o zonă valoroasă, devenind ţinta unor investitori imobiliari, şi a unor “revendicatori imobiliari” şi interesele companiilor farmaceutice de a scăpa de concurenţa mai ieftină, situaţie în care vor putea intra pe piaţă produse (vaccinuri) la preţuri de câteva ori mai mari (de ex. o fiolă de ser antitetanos costa 2 lei la Cantacuzino – 43 de lei din import – iar un vaccin antirabic era 4 lei la Cantacuzino şi 45 din import).
Tipuri de maladii, vaccinuri, indicaţii şi efecte adverse
În prezent, există 27 de boli infecțioase care pot fi prevenite prin vaccinare, însă există şi sute de proiecte de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri.
Analiza integrală poate fi descărcată aici: Industria vaccinurilor si programele de sanatate publica
Sursa: RADOR