Angajatorii se lovesc tot mai frecvent de neclarităţile legii privind pensiile private facultative, dar şi de prevederile ambigue din Codul fiscal, referitoare la aceeaşi problemă.

Un prim aspect care s-a dovedit imposibil de pus în practică este cel legat de plafonarea contribuţiei. Conform prevederilor Legii nr. 204/2006, „contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la un fond de pensii facultative“. Nu este însă deloc clar cine are obligaţia de a se asigura că acest plafon nu este depăşit şi care sunt măsurile care s-ar putea lua în acest caz. La prima vedere, angajatorul este cel mai în măsură să facă acest lucru, dat fiind că, tot în conformitate cu prevederile Legii nr. 204/2006, are obligaţia de a reţine şi vira contribuţia la fondul de pensii facultative. Doar că angajatorul nu este parte în contractul de asigurare încheiat între angajat şi fondul de pensii şi, în consecinţă, nu are dreptul de a limita în niciun fel valoarea contribuţiilor care ar trebui reţinute şi virate. De asemenea, legea nu prevede obligaţia angajatorului de a notifica asigurătorul – sau orice altă persoană sau instituţie – în legătură cu depăşirea plafonului.

Depăşirea plafonului pare să fie însă cea mai mică problemă a angajatorului. Mult mai mare este cea legată de posibilitatea de a reţine în mod efectiv contribuţia din venitul net. Astfel, conform prevederilor Codului muncii, reţinerile din salariu cumulate nu pot depăşi, în fiecare lună, jumătate din salariul net. În condiţiile în care pot fi luni în care venitul net este mai mic, ca urmare a unor întreruperi de activitate, devine imposibilă reţinerea contribuţiei pentru pensia facultativă fără a se depăşi jumătate din salariul net.

Limite pentru reţinerile din salariu

O situaţie asemănătoare poate apărea în condiţiile în care angajatul pentru care ar trebui să se facă reţinerea contribuţiei are datorii şi faţă de alţi creditori. Cumulate, aceste reţineri nu pot depăşi jumătate din salariul său net. Codul muncii stabileşte, de altfel, şi o ordine în ceea ce priveşte aplicarea reţinerilor şi anume: obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei; contribuţiile şi impozitele datorate către stat; daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicite; acoperirea altor datorii.

Astfel de situaţii sunt complet ignorate de Legea nr. 204/2006. Aceasta se limitează la a spune că neplata contribuţiilor de către angajator îndreptăţeşte asigurătorul să stabilească majorări de întârziere la nivelul celor stabilite pentru obligaţiile bugetare şi chiar să solicite executarea silită. O atare abordare pune angajatorul în încurcătură. Ce-ar trebui el să facă? Să respecte prevederile Codului muncii şi să facă reţineri în limita maximă prevăzută, chiar dacă în acest mod valoarea contribuţiei reţinute ar fi mai mică decât cea stabilită prin contract? Sau să plătească valoarea integrală a contribuţiei, urmând să recupereze suma de la angajat atunci când acest lucru va fi posibil? Trebuie spus că cea de-a doua alternativă ar fi un gest generos din partea angajatorului, adică de a da bani din „buzunarul“ lui în folosul angajatului şi nicidecum o obligaţie.

La toate cele de mai sus se adaugă o altă problemă, poate cea mai complicată – aplicarea prevederilor Codului fiscal referitoare la deducerea din baza impozabilă a contribuţiei către pensia facultativă, în limita a 200 de euro anual. Codul fiscal este departe de a fi clar în privinţa tratamentului fiscal aplicabil pentru angajat şi, după caz, pentru angajator.

Conform Legii nr. 204/2006, „Contribuţia pentru pensia facultativă poate fi împărţită între angajat şi angajator potrivit prevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia, pe baza unui protocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor“.

Aceeaşi lege prevede, mai departe, că „suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este deductibilă pentru fiecare participant din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal“.

Confuzie: cine ce deduce?

În condiţiile în care contribuţia este suportată integral de către participant (în cazul nostru de către angajat), calculele sunt relativ simple: angajatorul are obligaţia de a deduce lunar din baza impozabilă contribuţia, până în momentul în care, adunate toate aceste contribuţii, rezultă plafonul de 200 de euro. Când acest plafon a fost atins, angajatorul va reţine în continuare contribuţia din venitul net, dar nu va mai diminua în acelaşi timp baza impozabilă. Aparent simplu, algoritmul este complicat, pe de-o parte, de conversia în euro a contribuţiei lunare pentru pensia facultativă, iar, pe de altă parte, de contorizarea în timp a contribuţiilor în scopul comparării cu plafonul maxim. Pentru a putea fi implementat un astfel de algoritm, este nevoie fie de un program de salarii adaptat în acest scop, fie de o evidenţă separată. În ambele cazuri este vorba de costuri administrative suplimentare.

În cazul în care o parte din contribuţie este suportată de către angajator, lucrurile devin de-a dreptul confuze. Şi asta pentru că nu mai este deloc clar cine ce deduce? Confuzia este întreţinută de faptul că legea (Codul fiscal) prevede acelaşi plafon pentru angajat şi angajator în ceea ce priveşte deductibilitatea, de 200 de euro anual. Contorizarea acestor plafoane se face însă diferit.

Astfel, în cazul angajatorului, plafonul de 200 de euro se referă doar la partea de contribuţie pe care acesta o plăteşte în numele angajatului. În cazul angajatului, plafonul de 200 de euro se referă la valoarea întreagă a contribuţiei, indiferent de cine este plătită – angajat, angajator sau ambii. Cel puţin aşa reiese din coroborarea prevederilor Legii nr. 204/ 2006 cu cele ale Codului fiscal.

STUDIU DE CAZ

Să presupunem, ca exemplu, că un angajat are de plătit lunar o contribuţie de 50 lei pentru pensia facultativă. Din cei 50 lei, el plăteşte efectiv 30 lei, restul de 20 de lei fiind plătiţi de către angajator. Întrebarea este: dacă angajatul plăteşte el singur doar 30 de lei, plafonul de 200 de euro până la care i se poate reduce venitul impozabil ia în considerare doar această parte a contribuţiei sau contribuţia integrală de 50 de lei? Înclinăm către cea de-a doua variantă, ca rezultând din textul Legii nr. 204/2006.

Şi ce se întâmplă în cazul în care plafonul de 200 de euro este depăşit? Este contribuţia plătită de către angajator peste acest plafon un avantaj sau nu? Părerea noastră este că da, odată depăşit plafonul prevăzut de lege, orice sume plătite de către angajator cu titlu de contribuţii pentru pensia facultativă vor fi considerate avantaje şi se vor impozita.