Asistăm din nou la reflecţia concretă a aforismului lui Keynes: Pieţele se pot comporta iraţional mai multă vreme decât putem noi rămâne solvabili.
Zeii capitalismului au simţul istoriei. Naţionalizarea Fannie Mae şi Freddie Mac, precum şi falimentul Lehman Brothers, una dintre cele mai venerabile firme ale Wall Street-ului, punctează cu o precizie aproape elveţiană aniversarea a zece ani de la un alt faliment de proporţii în sectorul financiar: cel al fondului de investiţii Long-Term Capital Management (LTCM). Fiindcă a avut loc într-o epocă în care Romånia era mai preocupată de crize bancare autohtone decåt de restul lumii, falimentul LTCM nu a atras aceeaşi atenţie ca în Occident. În istoria capitalismului modern, el este însă un punct de referinţă foarte relevant pentru a înţelege mai bine evenimentele actuale din pieţele financiare mondiale.
Ingredientul principal care a dus la îngenuncherea fondului LTCM este aroganţa reflectată în convingerea că un grup restråns de oameni poate păcăli forţele pieţei la infinit. Cu mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie la bord, LTCM a asamblat o strategie de investiţii propulsată în mare parte de modele matematice executate prin computer. Acestea căutau să exploateze diferenţele de preţ dintre obligaţiunile emise de aceleaşi guverne sau companii în multiple pieţe. Deşi fiecare diferenţă este minusculă la nivel individual, LTCM amplifica fiecare tranzacţie folosind linii de credit. Astfel, la începutul lui 1998, LTCM ajunsese să investească sute de miliarde de dolari în întreaga lume.
După o perioadă iniţială de creşteri anuale de 40%, strategia LTCM a căzut pradă unei confluenţe globale de evenimente, considerată de neimaginat de către minţile premiate ale fondului. Combinaţia dintre falimentul guvernului Rusiei şi criza financiară asiatică a făcut să conveargă tendinţe pe care LTCM le credea divergente. Simplu spus, mai toate pieţele în care investise fondul s-au întors în sensul opus celui prevăzut. Speriaţi de crizele din Rusia şi ţările Asiei, investitorii globali au luat-o la fugă spre pieţe mai sigure şi mai lichide, lăsånd LTCM şi Nobel-urile sale cu obligaţii neonorate de zeci de miliarde şi nicio speranţă de a le putea achita pe toate în acelaşi timp.
Un faliment al LTCM ar fi putut dinamita întreaga industrie financiară americană, cu efecte globale dezastruoase, din pricina împrumuturilor contractate de la aproape tot Wall Street-ul. Ca să împiedice asta, filiala din New York a băncii centrale americane i-a adunat pe toţi şefii de bancă de pe Wall Street şi i-a închis într-un subsol, cu instrucţiunile că nu vor fi lăsaţi afară pånă nu ajung la un acord asupra „cotizaţiilor“ necesare pentru a evita dezastrul. Toate băncile participante au absorbit astfel pierderi totale de 4,6 miliarde de dolari. Bear Stearns a refuzat să dea vreun cent, dar a aflat noţiunea de „karma“ acum cåteva luni. Lehman a cotizat, dar se pare că nu a învăţat nimic din asta.
Asemenea crizei din piaţa creditelor ipotecare, care continuă să facă victime, la originea colapsului LTCM s-a aflat convingerea că riscul strategiilor de investiţie este atåt de bine dispersat, încåt este ca şi inexistent. Pe termen lung, pariurile făcute de LTCM s-au dovedit a fi corecte, dar erau prea multe şi prea mari. Probabil că pieţele ipotecare îşi vor reveni, iar recesiunea nu va dura la infinit, doar suficient cåt să facă multe victime. Asistăm din nou la reflecţia concretă a aforismului lui Keynes: pieţele se pot comporta iraţional mai multă vreme decåt putem noi rămåne solvabili.
