Asaltul a început în februarie prin bombardamente masive, dar nu s-a ținut cont că ținta era o regiune fortificată și cea mai puternică a Antantei. Strategia militară spune clar că trebuie ocolite cu orice preț punctele tari ale inamicului, dar ofițerii germani nu se supuneau lecțiilor trecutului. Industria oferea tunuri din belșug de toate calibrele și nu se ducea lipsă de muniții, inclusiv de gaze toxice. Diviziile franceze apărau fiecare metru pătrat de teren cu pierderi grele și hemoragia putea să fie fatală statului care avea mai puțini locuitori.

Visul german părea să se îndeplinească, mai ales că nici atacurile de pe Somme nu dădeau rezultate decisive pentru trupele britanice. Era un impas strategic costisitor pentru ambele tabere. Se căuta o soluție și a fost găsită prin atragerea României în conflict în august 1916. Berlinul a fost șocat de apariția unui nou inamic și a trebuit să caute divizii pentru acoperirea unui nou front. Chiar dacă detașamentele de asalt au ajuns la 4 km de orașul Verdun, ofensiva a fost oprită și s-a trecut în apărare.

Generalul Vasile Rudeanu a constatat că imediat după declarația de război de la București germanii au încetat confruntările de amploare în regiunea disputată și au început să trimită trenuri întregi spre Est. Chiar din fața orașului francez a fost scos din front Corpul alpin bavarez, unitate de elită ce era format din bărbați de la munte, rezistenți și căliți în lupte. A fost luată și Divizia 187 infanterie pentru a forma o masă de manevră împotriva marilor unități lipsite de experiență. Au fost expediate în mare grabă unități de artilerie, cavalerie și aviație. Eșaloanele cu muniții umpleau liniile ferate prea puțin dezvoltate ale dublei monarhii. Dacă s-ar fi filmat din aer, în toamna anului 1916 ar fi apărut imaginea unei Germanii ce se scurgea spre sud-est.

S-a procedat la fel și din partea celorlalți aliați și împotriva României a fost dată lovitura principală în toamna anului 1916. Franța a profitat de ocazie și a administrat două înfrângeri severe la Verdun și a recuperat aproape tot terenul pierdut în urma asaltului început încă din 21 februarie. Nu degeaba au fost trimise spre Iași vapoare întregi cu arme, diviziile românești putând să uzeze și mai multe efective inamice.

Din păcate, aliații ruși n-au vrut să profite de slăbiciunile evidente ale regimentelor austro – ungare și armata română a fost ajutată consistent doar când era evident că nu va putea păstra nici măcar Moldova. Nici în Dobrogea n-au fost operațiuni desfășurate cu elan împotriva trupelor inamice ce erau compuse în special din unități bulgare și otomane. Au fost măcinate de diviziile românești, dar comandamentul rus n-a adus forțele necesare realizării presiunii pe un punct și Dobrogea a fost pierdută. Chiar ofițerii superiori germani se mirau de ce Rusia a lăsat o întreagă oștire să fie nimicită. A fost normal să apară teoria că acesta a fost planul secret pentru a ocupa apoi țara de la Dunăre.

România a schimbat cursul războiului în favoarea Antantei, dar este greu să se recunoască meritele unui stat mic într-un conflict mondial. Chiar unii istorici români au putut să scrie că impactul intrării în conflagrație a fost unul deosebit de redus și că au fost multe exagerări naționaliste și comuniste.