Câteva preliminarii. O monedă „sănătoasă” (adică expusă relativ puţin inflaţiei sau, în sens mai larg, fluctuaţiilor „provocate” de autoritatea monetară emitentă – celelalte surse de instabilitate care izvorăsc din preferinţele schimbătoare ale oamenilor faţă de bani sau bunuri este absurd să luptăm le „stabilizăm”) este, alături de sistemul juridico-legal şi de aparatul poliţienesc, un instrument de protecţie a proprietăţii (fireşte, într-o accepţie „idealistă” a ultimelor două)!
Nimeni nu doreşte să deţină în proprietate pentru o anumită durată de timp o cantitate de monedă a cărei valoare este volatilă. Oricine este tentat să îşi denomineze schimburile într-o monedă: a). a cărei deţinere este relativ necostisitoare (în sensul că nu se alege praful de ea nici la saltea, nici în bancă; iar posesorul nu devine victimă a redistribuţiei prin inflaţie) şi b). a cărei operare ajută antreprenorii la efectuarea de calcule de rentabilitate bazate pe anticipări predictibile. A se citi: neafectate de consecinţele unor obiective de policy oscilante (bunăoară, să ne gândim la o politică de bani ieftini ca soluţie anticriză la o situaţie la care, culmea ipocriziei monetare, s-a ajuns tot din cauza unei ieftiniri prealabile a accesului la moneda-credit).
Managementul contemporan al monedei-hârtie este, să ne înţelegem, unul, prin natura sa, fundamental inflaţionist. Ortodoxia economică actuală nu agreează ideea că orice cantitate stabilă de monedă este bună pentru a media schimburile din economie, ci se ambiţionează să încerce să ţină pasul creşterii masei monetare cu creşterea producţiei; de stabilizat, deci, încearcă să stabilizeze ratele de schimb, aka „nivelul preţurilor”. Măsura conservă însă vădite efecte redistributive social şi alterează, totodată, şi sistemul preţurilor relative din economie; deci, sărăcind anumite categorii de populaţie şi derutând anumiţi întreprinzători de la opţiunile investiţionale optime social.
Ei, unele bănci centrale au ceva mai multă inspiraţie, şi fac „inflaţie” (a se citi „creaţie monetară redistributivă şi distorsionantă”) dar care nu se vede neapărat în „indicele preţurilor” (punerea curentă a semnului egal între cele două este menită tocmai a oculta faptul că inflaţia este un fenomen strict monetar, cum zicea Milton Friedman, şi nu o stare obişnuită a pieţei) sau în cursul de schimb. Alte bănci centrale, nu. Oricum, prevăzătoare şi înţelegând că fac echilibristică (chiar şi pretins riguroasă econometric), majoritatea lor încearcă să recurgă la variate safeguards, pentru ca managementul monetar inflaţionist să nu se trădeze.
Între „clasicele genului” este şi limitarea pe cât posibil a alternativelor monetare la dispoziţia populaţiei. Băncile centrale trebuie să se asigure că moneda naţională, oricât de inflatată ar fi, rămâne în continuare „cerută” de către populaţie. Deci, „oferta” trebuie să fie puţin generoasă. În absenţa unei cereri mari, valoarea relativă (la bunuri sau alte valute) a monedei naţionale nu ar mai putea fi susţinută, ceea ar trăda slăbiciunea managementului monetar din spatele ei (şi) prin căderi de curs în raport cu alte valute. Iar spirala neîncrederii ar irumpe astfel. Pentru a evita acest lucru, băncile centrale apără prin orice mijloace postulatul „patriotic”, dar de o arbitrarietate înfiorătoare, potrivit căruia pe teritoriul unui stat moneda oficială „trebuie” să aibă întietate (de fapt, încercarea vizează cvasi-monopolul efectuării încasărilor şi plăţilor din tranzacţiile derulate). Acest fapt este, însă, într-o „minoră” contradicţie cu principiul constituţional al „garanţiei sau ocrotirii proprietăţii private” (ca, de altfel, mai tot restul prevederilor din legile fundamentale ale statelor lumii moderne, abilitând comportamente inerent intrusive, fiscal sau reglementar, la adresa proprietăţilor, chipurile, „garantate” sau „ocrotite”!). Utilizatorii constrânşi ai monedei naţionale sunt prinşi într-o capcană a exproprierii. Dar nu argumentul de „constituţionalitate” este decisiv. Ci de logica dreptului şi economiei. Dacă cetăţenii nu pot face „inflaţie”, nici nu pot fi ţinuţi pasibil vinovaţi de alterarea valorii monedei naţionale relativ la alte valute, alterare citită ca intruziune în drepturile legitime ale semenilor lor conaţionali, aşa cum inflaţia comisă/permisă de autoritatea monetară este, din nefericire. Ei doar sancţionează derapajele propriei autorităţi monetare, protejându-şi proprietatea asupra mijloacelor de schimb prin… opţiunea pentru mijloace de schimb mai puţin volatile. Deci, incriminarea circulaţiei monetare alternative are în ea ceva din absurditatea eventualei incriminări a auto-apărării…
Octavian-Dragomir JORA – Lector universitar
Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucureşti
