Umberto Eco are astăzi 75 de ani. La senectute, formidabilul profesor de medievistică, filosofie şi semiotică (într-o definiţie laxă, studiul proceselor de comunicare prin intermediul semnelor şi simbolurilor, n.r.) face din nou ravagii pe pieţele editoriale cu două splendide antologii, „Istoria Frumuseţii“ şi, respectiv, „Istoria Urâtului“ – ambele publicate în România de Editura RAO.
A doua – şi cea mai recentă dintre ele – va fi lansată oficial la Târgul de Carte Gaudeamus, pe 23 noiembrie (târgul va fi deschis în perioada 21-25 noiembrie), şi ar trebui spus de la bun început că, în ciuda preţului mare, de aproape 140 de lei, merită fiecare sfanţ! Asta nu neapărat deoarece pe copertă e tipărit un nume cu rezonanţă, ci mai ales pentru că este – un paradox care l-ar încânta pe antologator! – cea mai frumoasă carte care se găseşte acum în librării.
Ca studiu istoric, „Istoria Urâtului“ nu este neapărat o lucrare academică; de fapt, analizele lui Eco nu merg în profunzime, dar poate că acesta este şi farmecul cărţii. În schimb, ipoteza centrală a cărţii (că Urâtul şi Frumosul nu sunt termeni aflaţi în opoziţie simetrică şi, prin urmare, Urâtul şi variatele sale manifestări multiforme reprezintă un set mult mai dezordonat de premise de ordin cultural, reprezentări plastice şi literare, precum şi reacţii afective) e extrem de interesantă.
A citi (sau a admira extraordinarele ilustraţii) „Istoria Urâtului“ înseamnă mai puţin a intra în speculaţii intelectuale. Simpla răsfoire a acestui volum îţi trezeşte o incredibilă poftă de citit, căci Eco – el însuşi un cititor vorace – a strâns, într-un montaj extrem de eficace de imagini suprapuse cu citate, practic toate lucrurile importante care s-au scris vreodată despre Urât, de la Platon până la eseişti contemporani, ca regretata Susan Sontag. Ai la îndemână, între coperţile unei singure cărţi, o antologie a urâţeniei aşa cum a fost văzută ea în marea tradiţie a literaturii şi artei occidentale. Nu e puţin lucru.
