”Nicio masă fără pește” a fost mesajul unei campanii publicitare din vremea comunismului. Bine, publicitate este impropriu spus într-o piața centralizată și controlată de stat, așa cum era în perioada de dinainte de 1989. Publicitatea din paginile revistelor de atunci avea mai degrabă rolul de a arăta poporului realizările societății multilateral dezvoltate.
Dar cât pește consumam noi înainte de 1989? Conform statisticilor, aproximativ 240.000 de tone anual. Asta înseamnă o medie de 10 kilograme pentru fiecare om într-un an. Mare parte din această cantitate, cam 75%, era pește oceanic. România avea în acea perioadă una dintre cele mai mari flote de pescuit din lume. Este una din explicațiile mesajului publicitar privind peștele, devenit un dicton în epocă. În criză de carne de porc, pui și vită, folosită la export pentru plata datoriei externe, regimul miza pe pește pe care îl promova prin beneficiile aduse de acesta în alimentație.
Cum stăm acum la consumul de pește
După Revoluție, consumul a mai scăzut, dar nu semnificativ de mult. Cea mai mic consum s-a înregistrat în perioada crizei economice din 2009-2011, când ajunsesem la 6,5 kilograme consum pe cap de locuitor anual. La finalul anului 2022, consumul crescuse la 8,5 kilograme anual. Cam 140.000 de tone de pește se consumă în fiecare an în România. Asta conform statisticilor. Pentru că specialiștii din industria alimentară spun că media este mult mai mare, cantități importante de pește neputând fii monitorizate. Este vorba de cel prins de pescarii amatori, care fac asta ca un hobby, și care mai și vând la vecini și rude.
Românii consumă de aproape trei ori mai puţin peşte decât media Uniunii Europene, estimată la 22,5 kilograme pe locuitor într-un an, însă şi între ţările UE sunt variaţii foarte mari, în funcţie de tradiţie. Prin comparaţie, în Bulgaria şi Ungaria se consumă 2,5 – 3 kilograme de peşte pe an, în timp ce Portugalia este ţara unde se mănâncă cel mai mult peşte din ţările UE, respectiv 76 de kilograme pe an. În Spania, consumul este de 60 de kilograme pe an. Cel mai mult peşte din Europa îl consumă islandezii – 90 de kilograme pe an, iar la nivel mondial, Japonia deţine supremaţia cu peste 130 de kilograme pe an.
Vasile Teican, ADN de antreprenor
Și acum este momentul să ajungem la personajul nostru de astăzi. Seria ”Antreprenor de Obor” continuă cu un om care cu siguranță are ADN de afacerist. Capabil să vadă imediat o oportunitate, dispus la risc și neînfricat în fața muncii. Cam acesta este pe scurt Vasile Teican, un bărbat de 54 de ani care are cel mai mare stand cu pește din Hala Obor.
Omul, originar dintr-o comună de lângă orașul Turnu Măgurele, face afaceri cu pește de 31 de ani. Înainte de asta a lucrat în construcții pentru vreo trei ani. Numai că o vizită în Delta Dunării i-a deschis ochii. ”Aveau foarte mult pește și foarte ieftin”, își amintește Vasile Teican. Așa că s-a decis să aducă pește din Deltă la București. Nu vă imaginați că în 1993 avea vreun magazin cu frigidere. Nu. Omul vindea din portbagajul mașinii, la gurile de metrou.
”Vindeam într-o singură zi tot ce aduceam, nu aveam nevoie de frigidere pentru depozitare. Cam 500 de kilograme zilnic dădeam. Mă duceam în Deltă de vreo patru-cinci ori în fiecare săptămână”, își amintește bărbatul. Merita? Îmi răspunde foarte hotărât că da. Avea adaos comercial de 200%. Mica afacere o ținea cu un prieten, care era și șofer. Pe vremea aceea el încă nu avea permis de conducere.
După doi ani s-a hotărât să investească în satul natal
Timp de doi ani a vândut pește pe stradă. În 1995, cu banii strânși la gurile de metrou din București, s-a întors în satul lui natal și a pus pe picioare o mică fermă. „Aveam 100 de viței și 300 de porci. Am avut și șase hectare cu roșii unde produceam cam 240 de tone. La roșii am renunțat repede. Erau atât de ieftine încât la finalul sezonului am ieșit pe pierdere”, îmi spune.
Vițeii de carne îi ducea la pășunat pe celebra insulă Belina. Carnea produsă în ferma sa de la țară o vindea în București, tot în Hala Obor, unde avea o măcelărie.
Dar în 1998 a ajuns la concluzia că afacerea nu este foarte profitabilă. România deschisese larg porțile importurilor de alimente, iar producția autohtonă s-a prăbușit. Fără tehnologie de ultimă generație, antreprenorii români aveau costuri de producție ridicate și nu s-au putut bate cu prețurile produselor de import.
Înapoi în Delta Dunării: își deschide cherhana
Așa că Vasilte Teican s-a întors la sursa împlinirii sale financiare: Delta Dunării. Unde, în 1998, a deschis în comuna Murighiol o cherhana.. El colecta peștele de la pescarii din Deltă și vindea mai departe către firme din toată țara. Practic, avea un en-gros de pește.
În 2003, antreprenorul Vasile Teican primește o nouă lovitură. După eșecul culturii cu roșii, randamentele scăzute ale afacerii cu porci și vite, bărbatul este nevoit să pună pe pauză afacerea din Tulcea. Motivul? Resursa piscicolă a zonei a fost scoasă la licitație, iar pescarii au fost nevoiți să își vândă marfa unei singure firme. În 2005, odată cu schimbarea puterii, contractul de concesiune exclusivă a fost anulat și Vasile Teican și-a putut relua activitatea la cherhanaua din Murighiol. În cei doi ani de pauză revenise în comuna natală și încercase să reia afacerea zootehnică. Din nou fără mari randamente financiare.
Schimbare de strategie
Anul 2005 este și momentul în care omul își schimbă strategia de afaceri. Nu mai vinde către firme, ci direct către consumatori. Așa ajunge în zona de pește a Halei Obor. Închiriază tot sectorul, cam 1000 de metri pătrați. ”Era un dezastru când am închiriat. Nu mai fusese nimeni acolo de ani de zile, era mizerie, totul trebuia renovat. Am făcut eu asta. Am investit vreo 200.000 de euro atunci. Am făcut chiar și un restaurant pescăresc la etaj. Totul după conceptul meu, nu am avut niciun designer”, își amintește Vasile Teican.
La vremea respectivă spune că avea cea mai mare firmă din România de vânzare a peștelui proaspăt. Comercializa cam trei tone de marfă în fiecare zi. Dar țara s-a schimbat și de la criza șomajului am ajuns la o criză a forței de muncă. Iar asta s-a văzut și în afacerea personajului nostru de astăzi. A început să subînchirieze spații în Hala Obor altor comerciați de pește. Așa a ajuns să închidă și restaurantul de la etaj. Din lipsă de oameni serioși.
Restrângere din cauza lipsei de personal
Acum are doi angajați la standul său de 200 de metri pătrați din Hală și încă unul la cherhanaua din Deltă. Vinde cam trei tone de pește în fiecare săptămână. Viața lui este o navetă între Murighiol și București, cel puțin patru zile în fiecare săptămână fiind plecat la aprovizionare. În bani, rulajul înseamnă între 900.000 și 1,2 milioane de lei lunar.
Mai are și o unitate de procesare a peștelui în orașul Voluntari. ”Am închiriat-o pentru că nu mai făceam față cu criza continuă de personal. Am zis să scap de o bătaie de cap”, îmi spune bărbatul.
În timp ce vorbim, ia niște capete de pește și le pune într-o pungă. Îmi spune că le va găti acasă și începe să îmi dea un soi de rețetă. Îmi enumeră legumele care se potrivesc. ”Gătiți?”, îl întreb. ”Gătesc și o fac și bine. Îmi place foarte mult să fac asta”, îmi răspunde.
Visul: să gătească pentru oameni
De altfel, speră ca într-o bună zi să se liniștească și să își poate redeschide restaurantul de pește. Afacerea o ține împreună cu soția lui. Are doi copii, un băiat de 30 de ani și o fată de 21 de ani, dar ei nu sunt implicați în afacerea familiei. Și-au ales alt drum profesional.
„Visez să mai gătesc pentru oameni. Când aveam restaurantul era mai mult pentru marketing. Să guste oamenii și să vadă ce marfă bună aduc din Deltă. Dar mă simțeam bine când îi vedea satisfăcuți. Vara trecută am deschis un restaurant sezonier și în Deltă. L-am deschis în a doua parte a sezonului, dar a mers bine. Îl redeschid și anul acesta, după ce vine căldura și începe turismul în zonă”, îmi spune Vasile Teican.
Secretul prețurilor mici
La cât de agitat îl văd, la cât de mult comunică cu oamenii săi și cât de pasionat pare de peștele pe care îl prezintă în galantarul său din Hala Obor, momentul când acest antreprenor se va liniști pentru a găti pentru oameni din pasiune pare foarte îndepărtat. Stând de vorbă cu el senzația mea a fost că ar dori să revină la amploarea pe care afacerea o avea în urmă cu câțiva ani. Când încă mai găsea oameni dispuși să muncească serios.
Și mai are ceva. Este atent la ce se întâmplă în societate, la nivelul de trai al oamenilor. În galantar, îmi atrage atenția o ofertă. Chiar așa scrie pe un carton: ”Ofertă!!!”. Caras la 2 kg pentru 25 de lei. Îmi spune că prețul este de 15 lei pentru un kilogram la majoritatea standurilor din Hală. ”Eu iau peștele la prima mână de la pescari. Așa că îmi permit să vând mai ieftin. Oamenii o duc greu cu banii, au pierdut mult din cauza inflației. Așa că încerc pe cât posibil să fac oferte bune ca să fim toți mulțumiți, și ei, și eu”, îmi explică bărbatul.
Istoria seriei ”Antreprenor de Obor”
”Poartă mărțișorul până pe 9 martie, apoi agață șnurul într-un copac înflorit. Se spune că astfel vei avea un an înfloritor, norocos și fericit!
Ceea ce îți dorim și noi ”. De la astfel de postări pe Facebook a apărut ideea acestui serial. Le găsiți pe pagina Halei Obor.
În primul episod al seriei ”Antreprenor de Obor” am scris despre Gavrilă Creța. Este un bistrițean care face naveta la București de două decenii pentru a-și vinde curelele pe care le confecționează împreună cu soția. Povestea lui o puteți citi aici.
În al doilea episod al acestei serii am scris despre Costantin Netezescu, cel mai vechi comerciant din Hala Obor. Nea Costel, așa cum este cunoscut în zonă, este măcelar în același loc din 1981. Povestea lui o puteți citi aici.
Chimistul care face detergent într-o garsonieră
În al treilea episod am scris despre Ștefania Grigore, o comerciantă de haine pe care căsătoria a adus-o pe drumul antreprenoriatului. Face asta de aproape trei decenii și acum are trei standuri în Hala Obor. Povestea ei o puteți citi aici.
În al patrulea episod am prezentat povestea lui Eduard Năvală, un inginer chimist care produce și vinde între cinci și șase tone de detergent în fiecare lună. Povestea lui o puteți citi aici.
În episodul cinci v-am spus povestea lui Aurelian Taban, un croitor în vârstă de 80 de ani care are același stand în Hala Obor de trei decenii. Antreprenorul are o problemă clasică pentru vremurile noastre: are comenzi, dar nu găsește angajați. Povestea lui o puteți citi aici.
În episodul șase l-am descoperit pe Mara Manole și povestea unei rețete de pastramă descoperite în anii 80 la Palatul Șuțu. Acum vinde aproape trei tone săptămânal din acest produs. Povestea lui o puteți citi aici.
În episodul șapte am relatat povestea Mirelei Nuța, o femeie care la începutul anilor 90 a rămas șomeră, cu copil mic și a divorțat. Din acest dezastru personal a apărut ideea antreprenoriatului. Acum ține alături de fiica ei un stand cu produse alimentare și de curățenie. Povestea ei o puteți citi aici.
Săptămâna trecută am scris povestea fraților Ioana Petrescu și Alexandru Sandu, care au un magazin cu scule pentru grădinărit, electrocasnice, chimicale, vase de gătit și obiecte pentru amenajări interioare. De la ei am aflat că în centrul Bucureștiului oamenii încă mai cumpără lămpi pe gaza. De ce? Se sperie de ce văd la televizor. Povestea o puteți citi aici.
