Cine o va înlocui pe Merkel? Fostul ei rival, marginalizat de ea acum 16 ani, Friedrich Merz, al cărui nume e pe toate buzele, alimentând speranţe utopice încă înainte de a-şi oficializa, miercuri, candidatura la preşedinţia Uniunii Creştin-Democrate?
Sau copia fidelă a cancelarei în exerciţiu, Annegret Kramp-Karrenbauer, actual secretar general al CDU, pe care Merkel a vrut-o ca urmaşă, dar ar fi preferat s-o vadă instalată în funcţie într-un viitor cât mai îndepărtat, nu la Congresul CDU de la 8 decembrie?
În baza puterii economice germane, e clar că Berlinul va continua să conducă Europa. Iar cancelarul, Germania. Ca atare, contează mult cine va trece la cârma CDU şi, implicit, odată consumat interminabilul crepuscul al erei Merkel, cea indelebil marcată de criza migraţiei, deschiderea frontierelor şi degradarea democraţiilor europene, la butoanele executivului federal.
Forţată de repetate verdicte negative, tot mai aspre şi mai nerăbdătoare, ale unui electorat nerecunoscător faţă de realizările ei din ultimii ani, să arunce prosopul, cancelara şi-a pus la dispoziţie mai întâi şefia CDU, ştiind bine că acest demers nu-i va oferi decât un respiro scurt.
Ea însăşi constatase, cândva, că predecesorul ei greşise grav când îşi anemiase în mod serios poziţia de cancelar, despărţind funcţia de şef al executivului de cea de lider de partid. În fond, pe ce se va mai baza Merkel spre a se impune pe plan intern sau pe eşichierul internaţional, în condiţiile în care interlocutorii ei vor fi perfect conştienţi că tratează cu un cancelar cu termen de valabilitate irevocabil expirat?
Edificată, în această privinţă, Merkel n-a repetat ”eroarea” lui Gerhard Schröder decât forţată de împrejurări. Dar Merkel nu e Schröder. Şi nu doar pentru că fostul cancelar social-democrat a ajuns, jalnic, o slugă în solda lui Vladimir Putin. Ci pentru că Merkel şi-a pus amprenta pe era amurgului democraţiilor europene şi a ascensiunii globale a populismelor.
