În fiecare seară, scrie Ulysse de Marsillac, la ora 8, în sunet de „tobe şi de goarne, pleca dela Episcopie în josul Podului Mogoşoaei paza de noapte, sub comanda unui caporal francez.
După ce sună stingerea la Podul Gârlei, se răspândesc la posturile lor paznici care poartă chipiu franţuzesc, şubă rusească, şi o halebardă, ca în evul mediu”.
„Și aceasta era un mare progres căci până atunci erau doar, la rare răspântii, câte o gheretă de scânduri putrede, în fundul cărora se adăposteau fantome palide, şi uneori bete, acoperite cu sdrenţe, şi cu o bâtă în mână.
Din când în când stafiile se trezeau, strigau lung „ascultaaţi – cineei”, iar trecătorul răspundea: „om bun”, iar dacă era grăbit sau vrea să „petreacă”, dădea cu piciorul în biata fiinţă, care se pitea umilă în fundul cuştei”.
Iată ce povestește mai departe Gheorghe Krutzescu în a sa „Podul Mogoșoaiei – Istoria unei străzi”,publicată la 1943:
Pe uliţele acestea, în deobşte lume puţină. Mult timp au fost străzile Bucureştilor aproape pustii, în afară de cele din apropierea Curţii Domneşti, a Agiei, sau a pieţei, în timpul târgului.
Lumea de jos, şi de pe jos, n’avea nici gânduri, nici locuri de plimbare; îşi vedea ziua de treburi, şi seara, cum se întuneca, se întorcea acasă.
Iar în trăsură, până pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea nu ieşea decât Vodă, agenţii străini şi boieroaicele, când mergeau la Herăstrău sau când îşi făceau „vizite” (de unde şi numele de vizitiu, ce s’a început a se da pe atunci „bicigaşilor”).
Boieroaicele ieşeau în trăsură cu 2 cai, căci numai Vodă înhăma 4, şi 6 la zile mari.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric
