Punctul forte al Bucureştilor din vechime nu au fost doar sutele de grădini şi parcuri, pâlcuri de pădure, iazuri şi salbele de lacuri unde nu se încumeta nimeni să ocupe hălci uriaşe de teren pentru castele şi vile rustice. Au existat şi bogăţii nebănuite: ape minerale feruginoase.
Printr-o fericită întâmplare, în vechea mahala a Dobrotesii (dispărută prin sistematizare, acum pe acolo trecând bulevardul Octavian Goga), la capătul Căii Văcăreşti, au fost descoperite la 1871 trei surse de ape minerale feruginoase. Povestea începe cu proiectul Primăriei de a ridica mai multe poduri de fier spre marginea oraşului, peste Dâmboviţa. În primăvara anului 1871, proiectul a fost preluat prin licitaţie publică de Alexis Godillot, secondat de inginerul francez A. Berthon. Astfel că „pe când se făceau săpăturile pentru punerea temeliei, din malul drept al Dâmboviţei a ţâşnit în mai multe locuri apă limpede şi rece. Şi cu cât săpăturile înaintau spre mal, cu atât curgerea apei devenea din ce în ce mai abundentă, încât la un moment dat muncitorii au fost împiedicaţi să-şi continue lucrările, fiindcă apele ce izvorau umpleau repede gropile făcute.“ (George Potra).
Consiliul Comunal a decis să exploateze în folosul public izvoarele de ape minerale de pe Calea Văcăreştilor, cu atât mai mult cu cât ajutau la vindecarea unor boli. În cursul anului 1872, apele care ţâşneau din trei izvoare diferite au fost captate într-un singur puţ numit „Fântâna Domniţa Maria“, unde se adunau 32.000 de vedre de apă în 24 de ore, după calculul inginerului francez. În vecinătatea fântânii, peste Dâmboviţa, municipalitatea a amenajat o hală pentru vizitatori, unde se puteau adăposti de ploaie sau de soare. Zona a cunoscut rapid o dezvoltare spectaculoasă. Nicolae Gussi (proto-medic al Valahiei) şi avocatul Petre Grădişteanu şi-au amenajat propriile grădini aflate în vecinătate pentru a le pune cu multă bunăvoinţă la dispoziţia publicului. Nu foarte departe se aflau Dealul Filaretului (încă neamenajat pe atunci sub forma cunoscută azi, Parcul Carol I), Dealul Piscului şi Dealul Văcăreştilor, care erau străbătute cu trăsura, pentru agrement. Pădurile, grădinile şi viile acopereau o mare parte din aceste platouri. Până către finalul secolului al XIX-lea, bucureştenii veneau la apele minerale de la Văcăreşti, „mai ales duminicile şi de sărbători“, când doamnele se adunau pentru a flirta cu tinerii de bon ton, „dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşcuţă plină cu apă şi să se plimbe, de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală.“ (Constantin Bacalbaşa).
Apele minerale de la Văcăreşti „aveau o cantitate mai mare de bicarbonat de fier decât cele din Occident, de la Spa, renumite şi foarte căutate de oamenii bogaţi din Europa şi din ţara noastră“ (George Potra). Cu toate acestea, investiţia a căzut pradă paraginii, numele şi locaţia dispărând cu rapiditate începând cu secolul al XX-lea. Băile Spa, mai sărace în fier şi mai costisitoare, au rămas însă la modă pentru flirt şi curtoazii. Bucureştii ar fi fost singura capitală europeană cu un astfel de agrement…
