Mai întâi, enunțarea formării unui „pol al dreptei”. Am spus intenționat „enunțarea formării”, întrucât toate aceste grupări și regrupări nu (mai) ating electoratul. În istoria recentă, alianțele care au reușit victorii electorale au fost doar trei: CDR, în 1996, Alianța DA, în 2004, și USL, în 2012. (Evident, nu am contabilizat alianțele în care a existat un partid mare alături de care s-au insinuat partidulețe „de lift”.) În aceste trei alianțe au existat câte două partide mari, cu personalități distincte, și, de fiecare dată, ele s-au opus unei Puteri (partidul principal de la guvernare plus președintele României) care, la data alegerilor, acumulase mari nemulțumiri populare.

Congresul USR s-a desfășurat, logic, în perspectiva anului electoral 2024. De unde și ideea „polului de dreapta”. Construcția pe care o propune USR pare a fi, însă, o copie neizbutită, în lipsă de imaginație politică. USR este astăzi, dacă ne luăm după sondaje, un partid de circa 12-14%. Dacă se aliază cu avortoni de tipul PMP și Forța Dreptei, „polul” va ajunge, în cel mai bun caz, la 16-17%. Cauza este, în principal, aceea că toate aceste partide (inclusiv USR) au fost de curând la guvernare, nu au reușit să producă, din această poziție, decât scandaluri și situații ridicole și, cel mai important, nu au nimic nou și credibil – nici idei, nici lideri! Singurul lider care ar putea fi, cât de cât, credibil este Cătălin Drulă, dar, ascultându-l, îți dai seama că, pe dinăuntru, e gol ca o tobă.

Discursurile de la Congresul USR sunt ale unor frustrați și resentimentari. Limbajul și enunțurile au fost de tipul „galerie de fotbal”, exact pe modelul celebrului și ridicolului „Cine este generalul?”, urlat de Ludovic Orban în 2020, la Congresul PNL.

Mesajul este unul singur: PSD este de vină pentru toate relele din România, de 33 de ani încoace. Bine, și Iohannis e de vină, dar actualul președinte nu mai candidează la nimic, deci el poate fi atacat fără nici o consecință electorală.

Șansa unui „pol de dreapta” este doar apariția unui conflict major între PSD și PNL și expulzarea acestuia din urmă de la guvernare, urmată de o firească uniune între liberali și useriști. Problema este că o ipotetică expulzare a PNL de la guvernare ar lăsa loc unei moțiuni de cenzură care ar trece cu brio, adică o criză politică, deci PSD n-ar putea fi pus, în prag de alegeri, în postura de țap ispășitor.

Jocurile nu depind, însă, (aproape) deloc de contextul intern. Pe 31 mai, ambasadoarea SUA în România, doamna Kathleen Kavalec, a dat un interviu la G4Media, în plină grevă a personalului didactic și înainte de celebra „rotativă”. Foarte străveziu, domnia sa a transmis mesajul că actuala administrație de la Washington apreciază stabilitatea acestui (s.n.) Guvern și este sigură că, și în viitor, cele două partide se vor înțelege. (Chestiunea UDMR face parte din alt episod al reprezentației.)

Din această perspectivă, nu putem vorbi despre un „pol al dreptei” decât dacă ne imaginăm că „dreapta” poate avea doi poli.

Adevărul este că, în ultimii 33 de ani, toate, dar toate!, guvernele au luat măsuri fundamental de dreapta: privatizări, sprijinirea capitalului străin, cota unică de impunere, retrocedări, restrângerea rolului statului în toate domeniile, distrugerea mișcării sindicale etc. În România, lupta politică între „dreapta” și „stânga” s-a purtat pe acuzațiile reciproce: „voi ați furat mai mult decât noi!”.

Adevărul – incomod! – este altul. În politica românească de azi, cu precădere din 2007 încoace, nu mai putem vorbi despre „dreapta” și „stânga”. Lăsând la o parte că, în știința politică modernă, această distincție este considerată rudimentară și patriarhală, situația României impune un alt tip de referențial.
Din 1990, România a parcurs o traiectorie politică accelerată de la Est la Vest. Mai exact, spre integrarea în așa-numitele „structuri euro-atlantice” – mai întâi a fost Consiliul Europei, apoi NATO și, în sfârșit, Uniunea Europeană. A fost un proces pe care l-au acceptat toate partidele și care a avut loc, cel puțin inițial, cu asentimentul întregii populații. Și astăzi, sondajele arată că românii au încredere în NATO și UE în mult mai mare măsură decât cetățenii din alte state europene.

Ceea ce românii au înțeles mai puțin (și partidele au ocultat!) este că orice integrare are loc cu o „partajare” (ca să nu spunem „pierdere”) de suveranitate: dacă există o structură comună, atunci toți participanții acceptă să-și limiteze prerogativele și „surplusul” să fie pus la dispoziția structurii comune. Partea neplăcută este că unii, mai puternici, au păstrat mai multe prerogative naționale, iar alții, mai slabi, le-au cedat. România n-a avut nici puterea economică și nici competența diplomatică de a negocia „la sânge” aceste partajări și nici nu s-a asociat cu alte state aflate în aceeași situație (cum au făcut țările din „grupul de la Vișegrad”). Față de structurile euro-atlantice, am ajuns, astfel, într-o situație de vasalitate. Cei care ne numesc, condescendent, „parteneri” sunt, de fapt, suzeranii noștri.

Or, într-o asemenea situație, prima și cea mai importantă polarizare politică nu este „stânga versus dreapta”, ci „suveranism versus servitute”. Celelalte polarizări/clivaje sunt secundare.

Atenție! Când spunem, în vorbirea contemporană, „servitute”, cuvântul are o conotație profund negativă. De aceea, partidele politice l-au evitat cu grijă. Dar, discutând obiectiv, într-un anume context, „servitutea” politică poate fi mai benefică pentru comunitate decât „suveranitatea”. De exemplu, după 1486, Ștefan cel Mare a preferat să „închine țara”, devenind vasal al Imperiului Otoman, o garanție de pace și stablitate, în situația în care Polonia sau Ungaria erau mai curând inamici pentru Moldova.

Revenind la zilele noastre, în România nu pare a exista decât un partid „suveranist”, AUR. (Despre falsul suvernanism al AUR voi discuta, însă, într-un alt material.) Restul partidelor parlamentare sunt, categoric, „servituționiste”. Diferența este că alianța aflată la guvernare, PSD-PNL, este orientată către suzeranul SUA (NATO), în timp ce USR și „polul” său de dreapta sunt orientate către UE (Germania).
Având în vedere contextul politico-militar din zonă, nu este greu de ghicit care dintre servituționiști va avea câștig (electoral) de cauză.

Despre viitorul președinte „cu energie” (vorba lui Drulă la Congres) voi scrie în materialul viitor.