Dar, cu o țară profund divizată în privința implicării în războiul care deja făcea ravagii în Europa și cu promisiunile președintelui de a nu trimite tinerii americani să lupte într-un război care nu era al lor, apelul lui Roosevelt ar fi rămas fără ecou.

Circumstanțele din jurul declarației lui Roosvelt au început în august 1941, în portul obscur Argentia din Placentia Bay, Newfoundland. Aici, cu patru luni înainte de Pearl Harbor, Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill s-au întâlnit în secret pentru a stabili termenii a ceea ce se numea Conferința Atlanticului. Unul dintre obiectivele principale ale primului summit al liderilor de limbă engleză a fost acela de a ajunge la un acord cu privire la acțiunile tot mai agresive și amenințătoare pe care japonezii le făceau în Orientul Îndepărtat. Churchill a subliniat necesitatea unei declarații comune împotriva japonezilor.
Britanicii căutau astfel o cale de a-i forța pe japonezi să-și reconsidere atacul de la Malaya. Iar SUA trebuiau să fie de acord să declare război Japoniei dacă Malaya era atacată.

De asemenea, americanii, englezii și olandezii a au comunicat Japoniei, în iulie 1941 că, dacă nu își retrage imediat forțele din Indochina, toate schimburile comerciale se vor opri. Într-o întâlnire cu ambasadorul japonez Kichisaburo Nomura, Roosevelt a avertizat că, dacă japonezii vor încerca să sechestreze Borneo, bogat în petrol, olandezii și britanicii „vor declara împreună război Japoniei”.

Speranțele lui Churchill, năruite

Churchill a crezut că Japonia va fi intimidată de avertismentul american. Dar s-a înșelat. Japonezii au respins cererile aliaților, plângându-se că au fost supuși „încercuirii militare, economice și politice” de către cele trei țări aliate și că situația devenise „intolerabilă”. Realizând că războiul cu Japonia e mai aproape decât credea, Churchill s-a ambiționat să-l convingă pe Roosevelt să-și anunțe oficial intenția de a declara război dacă japonezii atacă exploatațiile britanice sau olandeze din Indochina. Temerile lui Churchill s-au confirmat: Departamentul de Stat nu era convins de înțelepciunea unei astfel de declarații extrem de belicoase.

Dar, pe 7 noiembrie, Roosevelt a transmis o telegramă, prin care se îndoia că un atac militar japonez ar fi iminent.
Următoarea prioritate a lui Roosevelt a fost să tragă de timp, ca militarii americani să poată răspunde eficient în fața unui atac japonez din Indochina.

Mesajul care a înclinat balanța

Momentul care a înclinat balanța a fost influențat de un raport primit de Roosevelt de la ambasadorul britanic Lord Halifax, în care președintele era informat că zeci de transporturi de trupe japoneze părăsiseră peninsula Shantung pentru sudul Chinei. Dacă raportul era corect, însemna că japonezii deja călcau în picioare negocierile în curs cu Aliații. Mișcările trupelor japoneze au pus presiune pe Roosevelt, pentru a-l face să-și țină angajamentul față de Churchill la Conferința Atlanticului.

După care a venit și un mesaj disperat al lui Churchill, pe 30 noiembrie. „Vă implor să luați în considerare că nu veți mai putea spune că „orice agresiune japoneză ne impune să punem în fața Congresului doar cele mai grave probleme”.

Dar, Cabinetul de război, compus din președinte, secretarii de Război, de Stat și ai marinei, a decis „că nu putem ataca Japonia fără un alt avertisment și forma pe care trebuie să o ia acest avertisment ar trebui să ia.”

Între timp, în dimineața zilei de sâmbătă, 6 decembrie, Roosevelt a decis să trimită un ultim avertisment împăratului japonez. Decizie luată după ce un mesaj al ambasadorului SUA în Marea Britanie, John Winant, marcat „triplă prioritate și urgentă”, anunța că Amiralitatea Britanică a observat forțe de invazie japoneze, în largul coastei Cambodgiei, navigând lent spre vest.

Așa că Roosvelt a decis că, dacă luni, 8 decembrie, nu va primi niciun răspuns din partea împăratului Japoniei, va veni a doua zi cu discursul în Congres. Speech care începea astfel: „ Am venit pentru a vă informa asupra pericolului grav care amenință această țară și interesele sale în Orientul îndepărtat. Și se încheia astfel: „Nu vrem război cu Japonia. Dacă totuși va fi război, vina și responsabilitatea vor fi ale Japoniei”.

A doua zi dimineață, pe 7 decembrie, japonezii au atacat Pearl Harbor, livrându-i lui Roosevelt argumentul forte pentru discursul său. Nu mai era nevoie ca SUA să intervină în numele Marii Britanii. Acum a era și războiul Americii. Ministrul de război al SUA, Henry Stimson, a rezumat în jurnalul său ceea ce gândeau liderii de pe ambele părți ale Atlanticului. „Când am aflat că Japonia ne-a atacat, primul meu sentiment a fost de ușurare. Că a luat sfârșit indecizia și a apărut o criză care uni poporul nostru”. Pearl Harbor, nu Malaya, a fost punctul de pornire.