Dictatorul belarus Alexander Lukașenko a mers luni la Uzina de Tractoare din Minsk, cea mai mare fabrică a țării, cu aproape 15.000 de muncitori, și și-a jucat rolul de dur: „Până când mă veți ucide, alte alegeri nu vor fi”. Proletarii cu mâini bătătorite i-au replicat simplu, scandând „Ukhodi!” („Pleacă!”)

Părea o repetare a faimoasei scene de la București din 1989, când, după multă vreme la putere, dictatorul comunist român Nicolae Ceaușescu a fost alungat prin strigăte de o mulțime furioasă. La fel ca Ceaușescu, Lukașenko a avut un moment de ezitare, după care a rămas uimit și derutat – acești oameni ar fi trebuit să fie „baza” lui -, plecând apoi de pe podium.

Ceaușescu era mort la nu mai mult de patru zile după discursul său, executat de proprii săi colegi. Lucru care probabil nu i se va întâmpla lui Lukașenko: revolta din Belarus e nonviolentă. Lukașenko nu e nici comunist, deși regimul lui a fost catalogat drept „neo-sovietic”. Dar ar putea să dispară în patru zile? Poate că da.

Și poate nu, evident. Ar putea avea loc o intervenție militară rusească pentru a împiedica puterea să cadă în mâini „nepotrivite”, deși pare improbabil. Sau Lukașenko și-ar putea convinge forțele de „securitate” demoralizate să omoare suficient de mulți oameni încât să curețe străzile de populația care manifestează zilnic, deși și acest lucru pare improbabil.

Ori poate că schimbarea regimului va dura un pic mai mult: treburile acestea nu se mișcă repede. Totuși, după ce a umplut străzile cu protestatari 10 zile consecutive, opoziția democrată e suficient de încrezătoare în sprijinul ei popular pentru a înființa un „consiliu de coordonare” format din 35 de artiști, scriitori și afaceriști, care ar trebui să supervizeze transferul puterii.

Ar putea merge destul de bine dacă Lukașenko va accepta că exilul e cea mai bună opțiune care i-a rămas. Svetlana Tihanovskaia, probabil adevărat câștigătoare a alegerilor de acum două săptămâni, spune că va accepta președinția doar pentru perioada necesară pentru a organiza noi alegeri, libere și corecte (pe care le-ar câștiga cel mai probabil soțul ei încarcerat).

Orice ar fi – victorie, înfrângere, remiză -, există două concluzii încurajatoare ce se desprind în urma evenimentelor din Belarus. Prima e aceea că aproape oriunde în lume victoria în alegeri nu e unica modalitate de a obține legitimitate politică. În afară de China, câteva state comuniste și câteva țări arabe, toate țările necesită acum consimțământ popular exprimat prin vot public.

Multe din acele voturi sunt, desigur, măsluite: câștigarea alegerilor e ușoară când controlezi presa, poliția și justiția. Însă principiul e acum aproape universal: în prezent e la fel de important să câștigi o formă sau alta de alegeri, oricât de defectuoase ar fi ele, pe cât de important era în urmă cu 300 de ani să probezi că ești moștenitorul legitim al tronului.

Lukașenko a câștigat cinci astfel de alegeri de-a lungul a 26 de ani, până când a dat-o-n bară de data aceasta: ideea e că necesitatea de a câștiga niște alegeri creează ocazii repetate de răspândire a protestelor nonviolente, și chiar pentru victoria lor. În ciuda tuturor abuzurilor și dezamăgirilor, acest lucru a făcut din lume un loc mai bun.

A doua concluzie îmbucurătoare este că violența statului e mai puțin eficientă decât obișnuia să fie: Lukașenko a încercat-o timp de două nopți, dar apoi a renunțat la ea. Problema e că violența e întotdeauna urâtă, iar tehnologia rețelelor sociale a făcut-o mult mai vizibilă. Acest lucru poate că-i descurajează pe unii de la activism, dar pare să motiveze și mai mulți oameni pentru a protesta.

Același lucru se poate spune și despre detașarea forței militare peste granițe pentru a decide deznodământul politic din altă țară. Ceva ce vechea URSS făcea cu impunitate deplină – Germania de Est (1953), Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) -, iar în 1981 a fost suficientă doar simpla amenințare cu utilizarea forței pentru a obliga regimul comunist din Polonia să impună legea marțială.

O singură dată, în Crimeea în 2014, actualul regim rus a făcut același lucru, dar a funcționat doar pentru că majoritatea populației de acolo e rusă și voia să fie anexată.

Conducătorul rus Vladimir Putin cu siguranță nu vrea să-l vadă pe Lukașenko răsturnat de o revoltă democratică nonviolentă – similitudinile cu propria sa situație din Rusia sunt alarmant de mari -, dar probabil nu îndrăznește să trimită trupe chiar și dacă Lukașenko i-ar cere-o. A proceda astfel ar putea însemna declanșarea unei mișcări populare similare în Rusia.

Suntem încă la mare depărtare de Pământul Făgăduinței, dar echilibrul forțelor s-a modificat, poate chiar permanent. Acum dictaturile – iar nu democrațiile – sunt nevoite să trăiască cu teama constantă că vor fi răsturnate și, de la Putin în Rusia până la Sisi în Egipt, Mnangagwa în Zimbabwe și Chan-ocha în Tailanda, chiar sunt foarte îngrijorate.

Astfel că ar trebui să-i încurajăm pe toți aceștia să fure suficienți bani pentru a trăi fără griji în exil atunci când le va veni vremea. (Ei trebuie să știe că într-o bună zi le va veni vremea; altfel de ce s-ar deranja să fure în asemenea hal?) Și aici ar putea apărea o problemă reală cu Lukașenko: poate că nu este suficient de corupt.