Dorim să încheiem un contract de franciză cu o societate din comunitatea Europeana. Din draftul contractului am constatat următoarea situaţie: contractul prevede ca, în situaţia unui litigiu, competentă spre soluţionarea acestuia este curtea de arbitraj din ţara de origine a francizorului. Ne puteţi spune dacă aceasta reprezintă o regulă? Putem stabili curtea de arbitraj de la Bucureşti ca instanţă care să soluţioneze conflictele? În cazul în care va rămâne instanţa din străinătate, cum se va desfăşura un eventual proces?
Gabriela Judet – Bucuresti
Contractul de franciză poate fi considerat un contract de comerţ internaţional, în situaţia în care prin raportul juridic ce se naşte în baza acestui contract se realizează o operaţie de comerţ exterior sau de cooperare economică şi tehnică-ştiinţifică.
Potrivit reglementărilor române în vigoare (Codul de procedură civilă), persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului toate diferendele patrimoniale care pot rezulta din contractul de franciză. Părţile contractante pot stabili atât legea aplicabilă raporturilor contractuale, făcând trimitere la o anumită lege pe care înţeleg să o aplice acelor raporturi care nu au fost reglementate prin contract, cât şi legea aplicabilă litigiilor care se vor naşte din contract, făcând trimitere la o instanţă judecătorească sau la o instanţă arbitrală.
Legi aplicabile
Puteţi alege în aceste condiţii ca instanţă arbitrală competentă orice altă instituţie de arbitraj permanentă.
Cu privire la modul în care se va desfăşura un eventual litigiu, precizăm că aspectele de drept procesual sunt reglementate de către legea forului, adică legea locului unde se află instanţa. Caracterizarea şi clasificarea acţiunilor arbitrale se fac potrivit legii procesuale a forului, de asemenea. Capacitatea procesuală a părţilor este un aspect care ţine de statutul personal al respectivelor persoane, deci este supusă legii sale naţionale. Calitatea procesuală care aparţine titularilor drepturilor subiective deduse judecăţii este guvernată de legea care reglementează fondul raportului juridic, care poate fi legea forului sau legea străină.
Dreptul la acţiune, interesul părţii, obiectul acţiunii şi cauza acţiunii sunt supuse, potrivit legii române, legii care reglementează dreptul subiectiv a cărui ocrotire prin arbitraj se cere, deci lex causae. În dreptul englez şi în cel italian, spre exemplu, dreptul la acţiune este supus legii forului, în consecinţă se aplică legea locului unde se află instanţa.
Reguli pentru mijloacele de probă
Mijloacele de probă de asemenea sunt supuse fie legii fondului (lex causae), fie legii forului, care este soluţia în sistemele de drept de common law. Admisibilitatea probelor se discută în funcţie de natura acestora: dacă proba este un act juridic sau un fapt juridic.
În cazul în care este vorba de un act juridic, atunci admisibilitatea este reglementată de legea locului încheierii actului sau de legea aleasă de părţi, dacă aveau dreptul să aleagă.
Legii forului se supun atât administrarea mijloacelor de probă, aprecierea probelor, cât şi actele de procedură şi termenele procesuale, procedura de judecată şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Orice sentinţă arbitrală dată în străinătate trebuie învestită cu titlul executoriu pentru a putea fi executată pe teritoriul României.
Legea forului
Sunt supuse legii forului:
a) administrarea mijloacelor de probă
b) aprecierea probelor
c) actele de procedură şi
termenele procesuale
d) procedura de judecată
e) căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
CONVENŢII
România a semnat anumite convenţii internaţionale prin care s-a obligat să execute sentinţele arbitrale date în alte state semnatare, anume:
• Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 1958, la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961;
• Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, Washington, 1965, ratificată de România prin Decretul nr.62/1975.
• Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961 (considerată ca fiind de mare utilitate practică, în situaţia în care se stabileşte ca instanţă competentă o instanţă arbitrală străină);
