În cercurile cunoscătorilor pieţelor emergente, ratingul acordat României de S&P, Moody’s şi Fitch reprezintă de mult timp un subiect de polemică.

Deoarece campania electorală şi eventualitatea grevelor generale nu făceau viaţa în România suficient de interesantă, a trebuit ca Standard&Poor’s să toarne gaz pe foc. Cum era de aşteptat, decizia agenţiei de a clasifica datoria externă a României în categoria „investiţie speculativă“ a stârnit reacţii puternice. Multe sunt justificate, dat fiind că întregul episod spune multe despre imperfecţiunile pieţelor financiare moderne. În cercurile cunoscătorilor pieţelor emergente, ratingul acordat Romåniei de toate trei agenţiile de profil – S&P, Moody’s şi Fitch – reprezintă de mult timp un subiect de polemică. Acum mai bine de şase ani, am făcut cunoştinţă cu unul dintre admiratorii londonezi ai Băncii Naţionale, cånd acesta lansa într-un bar din City o tiradă înfocată despre nedreptăţile întregului sistem de rating, folosind Romånia ca exemplu. Aşa cum a argumentat viceguvernatorul Cristian Popa săptămåna trecută, sunt multe motive pentru care decizia S&P este cel puţin uluitoare.

Deşi acest lucru nu schimbă realitatea costurilor sporite de finanţare la care duce decizia S&P, este util să ne amintim că agenţia şi cele două concurente ale ei au o credibilitate cel puţin îndoielnică. Mai multe bănci şi companii din SUA se bucurau de un rating impecabil cu foarte puţin timp înainte ca ele să ajungă la marginea prăpastiei. Islanda a beneficiat şi ea de un rating surprinzător avånd în vedere statutul de ţară falită şi salvată de Fondul Monetar Internaţional. Acum cåţiva ani, aceleaşi agenţii de rating au ratat o evaluare corectă a riscului prezentat de ţări latino-americane, cum ar fi Argentina.

Poate însă că nimic nu reflectă neajunsurile sistemului de rating ca mecanismul prin care aceleaşi trei agenţii erau solicitate să evalueze cota de risc a acelor instrumente derivate care, în ciuda etichetelor AAA (o marcă echivalentă cu un Bentley financiar), au sfårşit prin a se comporta ca instrumente cotate cu CCC (echivalentul Daciei 1100, să zicem). S&P, Moody’s şi Fitch primeau bani grei de la băncile care emiteau acele instrumente derivate pentru a analiza cota de risc a acestora. Teoretic, analiza trebuia să fie imparţială. Practic, o evaluare negativă avea şanse mari să omoare „găina cu ouă de aur“ – o sursă de venituri consistente şi constante pentru cele trei agenţii. Una peste alta, există motive multe şi întemeiate pentru care agenţiile de rating şi deciziile luate de ele nu inspiră o încredere pe măsura puterii pe care o au. Cota de rating acordată companiilor şi ţărilor determină, în sute de cazuri, dacă anumite fonduri de investiţii pot vinde sau cumpăra instrumentele financiare emise de acestea. Nu în ultimul rånd, ea influenţează costurile de finanţare la care au acces părţile cotate.

Toate cele de mai sus ar putea reprezenta un argument în favoarea reevaluării rolului agenţiilor de rating. Ele nu reprezintă însă o scuză pentru impresia de dezordine fiscală şi management macroeconomic neglijent pe care Romånia şi-a creat-o de-a lungul anilor. Chiar dacă avem motive să contestăm integritatea arbitrilor, acest lucru nu trebuie să ne împiedice să ieşim în teren cu echipa cea mai bună, la fiecare meci.