Arhitectura promovată de proiectele de dezvoltare imobiliară edificate până acum în România este, cu câteva minore excepţii, catastrofal de slabă din punct de vedere urbanistic şi estetic. Este retardată ca timp istoric, foloseşte principii, metode de construcţii şi materiale care sunt, uneori, vechi de un secol sau datează de la colapsul occidental al arhitecturii moderniste. Materiale uzate moral sau chiar interzise în Vest se vând sau chiar se fabrică în continuare aici. În domeniul locuinţelor, arhitectura de speculă imobiliară este adeseori meschină, ieftină atât în prezentare, în concepţia spaţiilor, a materialelor, cât şi în modul de promovare – şi este prea adeseori nediferenţiată faţă de modul de locuire promovat, din cu totul alte raţiuni, de regimul comunist.
România este o piaţă slabă, nedezvoltată, netehnologizată, nefinanţată şi, prin urmare, ea înghite necritic orice produs, oricât de slab şi de pauper construit, producând o marjă de profit uriaşă. Lucrurile însă s-au mai schimbat şi deja sunt pe piaţă developeri care vin cu idei occidentale ceva mai evoluate şi care, în chip voluntar, deliberat, îşi propun schimbarea tipului de produs pe care îl oferă, asumându-şi, în proces, şi rolul de „erou civilizator“ pentru oraşul românesc.
Ce se mai poate constata este absenţa unui motor instituţionalizat al arhitecturii de bună calitate. În Olanda şi mai ales în Franţa, accesul la proiecte al tinerilor arhitecţi este asigurat de stat, prin obligativitatea concursurilor, iar rolul statului de promotor al arhitecturii reprezentative (dar şi al celei sociale) de cea mai bună calitate este evident: cele mai spectaculoase clădiri sunt, adeseori, cele publice. În România, statul nu mai există decât sub forma instanţelor avizatoare, în mare parte corupte de sumele şi de viteza cu care acestea circulă pe piaţa imobiliară. Ministerul Lucrărilor Publice, cel care ar trebui să promoveze egalitatea de şanse pentru toţi arhitecţii români şi instituţia concursului de arhitectură ca agent al arhitecturii de bună calitate, nu şi-a pus niciodată această problemă în mod serios, în schimb doreşte să introducă un cod al construcţiilor etatist şi anti-arhitectural.
În fine, pentru că suntem în Postul Paştilor: niciun fel de dezbatere, de discuţie, de cercetare pe tema locuirii de urgenţă – sau măcar a locuirii în general – nu a fost generată vreodată după 1989 de către stat. Caritatea, compasiunea, întrajutorarea nu ne vin de la stat. Nu e de mirare, poate, că inundaţiile şi viitorul cutremur ne vor prinde din nou în culpă, nepregătiţi şi „inocenţi“…
Augustin Ioan este arhitect, conferenţiar universitar dr., director al Şcolii de Studii Avansate a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.
