Acest fenomen se reflecta, in ultima instanta, in preturi. Paradoxal insa, arieratele au efecte adverse asupra inflatiei. O perioada, ele inabusa cresterea preturilor, ajuta la anihilarea efectelor care duc la majorarea preturilor: fiscalitatea, dobanzile bancare, influentele din evolutia cursului valutar sau, mai rau, productiile nevandabile. Indiferent cat de aspra ar fi fiscalitatea, cat de mari ar fi dobanzile sau stocurile de produse finite care nu-si gasesc cumparatori, toate aceste elemente nu conteaza, cata vreme facturile raman neachitate.
Experienta ultimilor 12 ani a aratat insa si fata ascunsa a arieratelor. Momentul adevarului nu poate fi amanat la nesfarsit. Lipsa banilor se face simtita acut, creditorii externi devin insensibili (asa s-a intamplat in anul 1999), productia interna scade (vezi perioada 1996 – 1999), tensiunile sociale se amplifica. Companiile nu fac altceva decat sa incerce sa supravietuiasca marind preturile, in incercarea de a acoperi riscul de a nu incasa banii de la o serie de clienti.
Pentru a intelege mai bine consecintele cresterii arieratelor, trebuie sa aruncam o privire catre anii care au trecut. La sfarsitul anului 1992, platile restante reprezentau 33,6 din produsul intern brut (PIB). Practica neachitarii facturilor emise de partenerii de afaceri capatase proportii ingrijoratoare. In acel moment a fost initiat procesul de compensare a datoriilor intre agentii economici. Arieratele s-au redus de la 24,1% din PIB, in 1993, la 20,2% in 1994. Dupa 1994, tendinta ascendenta a revenit. De aceasta data insa, platile restante s-au concentrat la bugetul de stat si in banci. Incepuse procesul de eliminare a subventiilor acordate de stat, dar ceea ce s-a intamplat in economie a demonstrat ca nu a fost decat o masura de suprafata. Locul subventiilor a fost luat de cresterea spectaculoasa a platilor restante. Fenomenul continua si astazi, platile intarziate s-au extins si asupra altor institutii publice (bugetul asigurarilor sociale, Casa Nationala de Asigurari de Sanatate sau Casa Nationala de Pensii). In acelasi timp, declaratiile autoritatilor, care au anuntat dorinta de recuperare a creantelor, si-au pierdut credibilitatea. Centrul Roman de Politici Economice explica, intr-un studiu efectuat in anul 1998 asupra a 9.000 de firme, mentalitatea directorilor care conduc aceste companii. „Firmele cu mari pierderi platesc salarii peste medie; pentru acestea amanarea platii impozitelor este o forma de subventie. Companiile profitabile acorda, de asemenea, salarii peste media pe economie. Pentru acestea neplata impozitelor se traduce in capital de lucru”, explica autorii studiului. In felul acesta, companiile au reusit sa ocoleasca creditele bancare, mult mai costisitoare. Totusi, nici bancile n-au fost excluse din lantul arieratelor. Efectele s-au vazut in anii marilor falimente bancare. In tot acest interval de timp, masurile de diminuare a blocajului financiar au lipsit, autoritatile limitandu-se doar la aplicarea unor paleative, traduse prin stergeri de datorii sau reesalonari. In Cartea alba a preluarii guvernarii se arata ca, in anul 2000, inlesnirile la plata obligatiilor catre bugetul de stat reprezentau 59,4% din totalul debitelor, iar cele acordate de Ministerul Muncii ajungeau la 14,6%.

Sectorul privat preia stafeta la arierate

Flagelul neonorarii obligatiilor de plata a cuprins, la un nivel ingrijorator, si sectorul privat al economiei. Intr-o analiza a evolutiei arieratelor in perioada 1998 – 2001, Ulm Spineanu, fost ministru al reformei, arata ca sectorul privat inregistreaza datorii de trei – patru ori mai mari decat capitalul de care dispune, iar Florin Georgescu (fost ministru al finantelor) arata intr-un studiu ca platile restante au crescut in sectorul privat, in 1999 fata de 1996, de la 39,6% la 46,2%, din totalul arieratelor.
Efectele acestui fenomen s-au resimtit asupra bugetului de stat si de aici in intreaga economie. Bugetul a avut probleme tot mai mari cu incasarile si a devenit tot mai dependent de resursele imprumutate. Creditorii externi au fost mai mult decat retinuti in a acorda imprumuturi, in aceste conditii principala sursa de venit constituind-o resursele bancilor care activau pe piata romaneasca. Nevoia de bani a Finantelor a ridicat costurile imprumuturilor guvernamentale. Pe masura ce plasamentele in titlurile emise de Ministerul Finantelor cresteau, se reduceau creditele neguvernamentale. Acest fenomen a accentuat decapita lizarea firmelor romanesti si a favorizat mentinerea unei rate inalte a inflatiei.
Incercarea autoritatilor de a exclude firmele profitabile, cu potential de export, din reteaua arieratelor a esuat si ea. Au fost acordate prime pentru export, a fost folosit cursul valutar ca sprijin pentru exportatorii romani, dar s-a pierdut din calcul o componenta esentiala: suportul pentru realizarea marfurilor destinate pietelor externe: materii prime si materiale, produse deficitare in Romania. In plus, s-a facut simtita dependenta pietei interne fata de produsele finite importate, ceea ce a condus la deteriorarea balantei comerciale si, implicit, la deprecierea monedei nationale. Efectul s-a repercutat asupra preturilor de consum, fireste.
Astazi, situatia este mult ameliorata, in ceea ce priveste indicatorii economici. Arieratele isi continua drumul ascendent, dar Romania a reusit sa-si refaca imaginea in exterior. Statul roman are o mare oportunitate in ceea ce priveste obtinerea de imprumuturi externe, rezerva Bancii Nationale, de aproape patru miliarde de dolari, poate face fata unor eventuale presiuni asupra cursului valutar, cu posibilitatea de a atenua, astfel, socurile inflationiste. Dar, sa nu uitam ca Romaniei i s-a mai oferit o sansa, in anul 1997. Care n-a fost fructificata!
Pentru ca istoria sa nu se mai repete, nu exista solutii miraculoase, ci doar cele specifice oricarei economii de piata: falimentul sau privatizarea prin lichidare, dupa o separare prealabila a perdantilor de companiile cu potential pe piata. Dupa aceea, se poate pune in discutie oportunitatea unei decizii de amnistie fiscala. Din pacate, autoritatile romane apeleaza la traditionalele masuri de iertare a datornicilor. O ordonanta de guvern reglementeaza procedurile valabile pentru bugetul de stat, dar pentru celelalte institutii publice, masurile de recuperare a creantelor sunt lasate la latitudinea lor.