Iar ovăzul dispo­nibil, atât cât este, îl mănâncă gloaba guvernamentală, tolănită într-un culcuş cald, făcut din hârtii de la Monitorul Oficial, pe care scrie «Codul muncii».

Următorii bani de la FMI îi vom primi în martie! Dacă România ar fi fost un boxer în ring, acum ar sta în poziţia echer şi l-ar număra arbitrul. Exista o şansă de dimensiunea unei urechi de ac să evităm acest nou semi-dezastru, cred analiştii economici. Dar pentru asta ne trebuie un guvern şi un buget aprobat de Parlament şi, mai ales, agreat de Fond. Cât de realist este acest scenariu, las la latitudinea cititorilor să estimeze. Altfel, există şi veşti îmbucurătoare. Vestul arată semne clare de însănătoşire economică. Recesiunea pare să-i părăsească pe membrii „vechii Europe“, lăsând loc unei creşteri timide ca un ghiocel de primăvară timpurie. SUA dau şi ele semne de revenire, graţie măsurilor luate de autorităţile de la Washington. Chiar şi la noi, statistica indică faptul că am trecut la o scădere economică de „numai“ 7,1% în trimestrul al treilea al anului în curs, ceea ce este bine dacă ne comparăm cu 8,7% din trimestrul anterior. Mai mult, incertitudinile pieţei şi reacţia de autoconservare a populaţiei şi a jucătorilor privaţi au adus pe plus balanţa comercială a ţării după mulţi ani de deficit. Adică, România a exportat de mai mulţi bani decât a importat, închizând gura cârcotaşilor de serviciu, care considerau că ţara noastră este în stare doar să consume şi nu să producă. Şi atunci, ce nu este în regulă?

Statul român este problema. Aparatul său birocratic imens şi imposibil de restructurat. Marea masă de angajaţi „la Stat“, care nu şi-a schimbat încă mentalitatea comunistă şi a căror deziderate încep cu „să ni se dea“ şi „să ni se asigure“. Grupaţi în familii (uneori, chiar după principii de triburi sau ginte), strâns uniţi în jurul câte unui lider cu conexiuni „în Partid“ (indiferent care ar fi acela), angajaţii celui mai mare patron din economia românească îşi apără drepturile. Nu ar fi nimic rău sau neobişnuit dacă aceste drepturi ar fi în legătură cu noua stare de fapt în care trăim. Din nefericire, însă, numărul de salariaţi, sporurile, organizarea sistemului în cauză sunt conectate la economia „duduind“ din anii 2007, la promisiunile electorale din 2008 – 2009 şi mai puţin la realitate. Astfel, menţinerea în viaţă a acestui organism obez ia pâinea de la gura tuturor celorlalţi.

Sectorul privat a trecut testul crizei. Companiile mai mici sau mai mari au luat măsuri, au tăiat din cheltuieli, şi-au reevaluat standardele. Unele nu vor supravieţui, dar multe sunt gata să meargă mai departe. Dar nu poţi cere calului să alerge dacă nu-i dai ovăz. Iar ovăzul disponibil, atât cât este, îl mănâncă gloaba guvernamentală, tolănită într-un culcuş cald, făcut din hârtii de la Monitorul Oficial, pe care scrie „Codul muncii“.

Economia privată şi funcţională are nevoie de finanţare. Dacă banii băncilor vor continua să curgă doar la robinetul de la Finanţe, irigând numai fondul de pensii şi salarii, nu vom ieşi din recesiune. Într-un an-doi, când şi celelalte ţări CEE vor depăşi criza şi vor defila en fanfare, noi vom fi ca un copil ţinut de-o mână de un moşneag şi de cealaltă de o femeie gravidă, care strigă de pe margine: „uite, mamă, trec soldaţii!“.