Armata israeliană afirmă că atacurile sale aeriene au provocat moartea a zeci de fruntași ai mișcării Hamas, căreia i-au distrus o bună parte din infrastructura de primă importanță. Dar victoria e greu de estimat.

Joi noaptea, la două dintre principalele centre de comandă ale armatei israeliene, comandanții care au condus ofensiva din Gaza au vorbit despre ceea ce, în opinia lor, ar fi fost succesul recentului conflict cu Hamas: zeci de militanți uciși, 340 de lansatoare de rachete distruse, 100 de kilometri de tuneluri subterane prăbușite, arată New York Times. 

Dar după declararea armistițiului – după mai bine de 10 zile de lupte, care s-au soldat cu moartea a cel puțin 230 de palestinieni și 12 israelieni și care au distrus spitale și alte obiective de infrastructură din Gaza, starea de spirit la două dintre bazele militare, una din orașul Beersheba, din sudul țării, iar cealaltă din apropiere de Tel Aviv, era confuză.

La Tel Aviv, generalii de la centrul de comandă se arătau triumfători. Dar la Beersheba, de unde comandații coordonaseră o bună parte a campaniei din Gaza, se semnala o mai mare reținere.

Hamas a preluat controlul în Gaza

Începând din 2007, de când Hamas a preluat controlul în Gaza, Israelul a lansat trei ofensive majore menite să reducă din capacitatea militară a mișcării, constatând însă acum că Hamas s-a refăcut și că succesul a fost mic în privința schimbării situației. De această dată, după cum se lăuda premierul Benjamin Netanyahu, lucrurile vor sta altfel.

Înarmați cu un plan de război mai amplu, șefii armatei israeliene au stabilit metodic o listă a obiectivelor de atins, încercând să creeze pagube cât mai mari capacităților militare ale Hamas și comandanților săi. Și totuși, chiar și acum, eșalonul superior al armatei israeliene recunoaște că s-ar putea ca eforturile să nu fi prevenit o nouă rundă de lupte, poate chiar în viitorul apropiat.

Cu toate astea, mulți s-au arătat satisfăcuți de pagubele provocaate mișcării Hamas. După armistițiu, liderii Hamas vor regreta că au început din nou conflictul, după cum afirmă un ofițer israelian superior din Tel Aviv, care a fost implicat în stabilirea planului și în lansarea operațiunii. El a adăugat că Hamas nu știa cât de multe informații dețineau serviciile israeliene în legătură cu planurile sale și nici cum i-ar zădărnici practic israelienii toate planurile de atac.

Dar alții s-au arătat mai sceptici. Chiar dacă Israelul și-a atins obiectivele militare, nu este sigur că războiul va preveni alte lupte viitoare, după cum estima un ofițer superior din Beersheba.

Mișcarea Hamas și aliații săi încă mai dețin aproximativ 8000 de rachete și alte câteva sute de lansatoare, suficiente pentru alte două războaie viitoare, potrivit declarațiilor altui ofițer superior israelian. „Chiar nu știu”, a declarat ofițerul din Beersheba, care a dorit să își păstreze anonimatul ca să facă o estimare sinceră a rezultatului. „Avem nevoie de mai mult timp ca să vedem dacă a fost un succes”.

A fost un atac adecvat?

În Israel, în Statele Unite, dar și în alte țări, mulți s-au întrebat dacă riposta dată de armata israeliană atacurilor cu rachele ale Hamas a fost adecvată și în conformitate cu legislația internațională.

Chiar și după încetarea războiului, problemele care l-au provocat rămân în continuare. Iar pentru Israel, războiul a avut și niște costuri diplomatice, stârnind critici la adresa politicii israeliene din partea unui număr tot mai mare de democrați (membri ai Partidului Democrat, n. red.) din Statele Unite.

Calculele pe care și le-a făcut Israelul în estimarea succesului său militar nu sunt legitime, afirmă Yousef Munayyer, un analist din Wasington, susținător al drepturilor omului.

Nepăsători, israelienii susțin deseori că „au tăiat astfel răul de la rădăcină” atunci când se referă la bombardarea unuia dintre cele mai dens populate locuri, pe care îl menține totodată sub blocadă”, afirmă Munayyer. „Nu există nicio moralitate într-un război a cărui repetare e dinainte plănuită”.

Începând din anul 2006, când Hamas a căștigat alegerile din Gaza adjudecându-și ulterior controlul deplin, în 2007, și forțând plecarea mai multor membri moderați ai conducerii palestiniene, Israelul a fost blocat întru-un război ciclic aparent fără de sfârșit și în disensiuni cu această grupare, disensiuni pe care ambele părți par să le perpetueze.

La fel ca Statele Unite, Israelul consideră și el Hamas ca fiind o organizație teroristă. Împreună cu Egiptul, Israelul a impus o puternică blocadă în Gaza pentru a-i opri pe militanții Hamas să obțină materialele de care au nevoie ca să producă arme. Prezența Hamas în enclavă îi permite totodată premierului Netanyahu să susțină că nu are un partener în privința păcii și a scăderii presiunilor pentru a relua negocierile de pace.

În ceea ce o privește, mișcarea Hamas refuză să recunoască existența statului Israel, și, lansând sporadic rachete în zonele cu populație civilă din Israel, ea își poate păstra imaginea de apărător al palestinienilor, mai ales în comparație cu Fatah, facțiunea politică rivală.

Ca să descurajeze mișcarea Hamas, Israelul a căutat în conflictele sale anterioare să distrugă un suficient număr de arme din dotarea grupării ca să-și asigure pacea sau măcar liniștea niște ani în plus.

Totuși, pentru palestinieni, acest concept de ‚liniște’ e de multă vreme de neînțeles. Chiar și fără război, mulți spun că viața nu a fost niciodată liniștită sau ușoară pentru palestinienii aflați sub ocupație sau sub blocadă.

Acum nici măcar militarii israelieni cu grade superioare nu mai cred că acest ultim război va preveni o nouă escaladare pe termen scurt sau mediu.

Cine a ieșit victorios

Indiferent dacă a fost sau nu vorba de o victorie, opiniile legate de conduita armatei israeliene s-au înăsprit.

Deși legislația internațională acceptă faptul că populația și infrastructura civilă vor avea inevitabil de suferit în urma atacurilor asupra unor obiective militare din apropiere, legea prevede că numărul civililor afectați trebuie să fie prporțional cu avantajul militar derivat din atacurile respective.

Dar criticii afirmă că unele atacuri, precum cel de duminică dimineață, care s-a soldat cu moartea celor 12 membri ai familiei Abul Ouf, demonstrează că numărul civililor omorâți de Israel a fost mult disproporționat comparativ cu avantajul militar obținut în urma atacului. „Este o crimă”, a declarat Mostafa al-Yazji, un om de afaceri în vârstă de 40 de ani, care și-a pierdut mai multe rude în urma atacului. „Erau niște oameni nevinovați care nu aveau nimic de-a face cu toate astea”.

Israelul a mai fost acuzat și de faptul că a vizat niște obieective care nu erau neapărat de ordin militar. Vineri dimineața, atunci când o rachetă israeliană a trecut printr-un bloc de locuințe din Gaza omorând mai mulți copii ai familiei Hadidi, Israelul și-a justificat atacul afirmând că acesta viza un fruntaș militant care locuia în același bloc.

Hamas își ascunde sistematic comandanții și depozitele cu rachete în zone locuite, după cum a declarat un ofițer superior israelian din Beersheba. „Nu există țintă care să poată fi separată de civili”, a spus el. „Orice țintă se află printre civili”.

Dar pentru unii foști soldați israelieni, o asemenea explicație depășește bunul simț în a defini ce înseamnă un obiectiv militar, după cum afirmă Yehuda Shaul, fost sergent devenit ulterior fondator al organizației Breaking the Silence (Să rupem tăcerea), un grup de foști militari israelieni care condamnă ceea ce, în opinia lor, ar fi abuzuri ale armatei israeliene.

“Vor să spună și că locuința oricărui comandant israelian este o țintă legitimă?”, a adăugat Shaul. “Asta e o nebunie”.